Clopotul de la Ciobix suna. Tare, insistent, zgomotos. Nu-l instalaseră în templu decât de două zile, așa că totul părea un exercițiu. Iar de exerciții, daco-geții lui Rolouzis erau sătui.
– Tarbus, se auzi din fundul tavernei o voce încleiată de vin, spune-i moșului să ne lase în pace! Ce e? Iar au venit turiștii să-l vadă pe cel mai gras daco-get? Du-te și tu sus, pe zid, fă-le din burtă, ca de obicei, și aia e. De ce trebuie să ne trezim toți?
Dar Tarbus nu era acolo. Tarbus era deja pe zid, de cum mijiseră zorii. Cu o zi înainte, în poală, acolo unde ținea peștii înainte de a-i mânca, i se prăvălise un cormoran. Nu că era ceva nou. Nu era. Dar, spre deosebire de alți păsăroi de același fel, ăsta se prăbușise de-a dreptul. Zbuf, făcuse cormoranul în poala lui. De ce în poala lui? Adică erau multe poale în care să se prăbușească un cormoran… De e ce căzuse ăla fix în poala lui? De ce? Dar după aia văzuse că bietul cormoran purta ditamai pergamentul la gât. Era un mesaj. Cormoranul ducea un mesaj și i-l adusese lui, lui Tarbus. O onoare. Nu mai trebuia decât să desfacă pergamentul, să-l citească, și aia era.
Dar – căci trebuia să existe și un „dar“ – ce ne facem? Că Tarbus nu știa să citească. Și aici Tarbus începuse să devină paranoic. Să nu ne înțelegem greșit: Tarbus era deja paranoic. Vraciul tribului încerca să-l țină sub control din ciuboțica-cucului, dar se pare că nu era chiar planta potrivită. Iar vraciul pierduse bătălia. Căci Tarbus, în loc să ceară mai multă ciuboțica-cucului, se dusese direct la Rescuturme, să-i citească mesajul. Adevărul e că și Rescuturme era futut de cu totul alte griji, așa că nu mai băgă de seamă că intră pe teritoriul altuia. Citi, traduse și spuse, simplu: „Băiete, să fii pe zid. Dintr-o zi în alta o să avem despre ce vorbi!“.
De când Tarbus stătea pe zid, clopotul de la Ciobix Rex sunase de mai multe ori.
Un iepure? Zbadralang-zbudrulung, zbang. O căprioară? Zbudrufuf-zdralang, zdringdoi. Dar se terminase, îți dăduseră toți seama că nu e nimic serios, așa că se puseseră pe băut.
Dar, pentru prima dată, Tarbus chiar știa că merită să stea pe zidurile Troesmisului, că merită să fie el primul care dă ochii cu minunea promisă, prin cormoran, de către vechiul său prieten, Avizina.
Din depărtare, un nor de praf se apropia de Troesmis. Un nor de praf nu putea să-i răpună, nu? Dar, de fapt, ce ascundea acel nor de praf?
Acum, aproape toți daco-geții se aflau pe zid, iar asta îl enerva pe Tarbus. Fusese pontul lui, ar fi trebuit să-l lase în pace. Dar nu-l lăsau. Sunase clopotul, a pericol.
În fața cetății, praful începea să se mai așeze peste năvălitori. Se vedea, deja, Avizina.
Parte din Avizina, de fapt. Fratele lor devenise mult, mult mai înalt. Și părea că nici nu prea controlează el însuși încotro și cum se mișcă. Părea, de fapt, că Avizina a devenit anexa unui uriaș care-l manevrează după pofta proprie.
Cetatea în sine încă mai impunea respect. Asta gândea Tarbus, văzând că norul de praf încetinise și, mai apoi, oprise în spatele lui Avizina. Cu un nor de praf în mișcare e mai greu să negociezi, se gândea fiul tarabostelui, întrebându-se totuși unde e tarabostele însuși.
Dar nu trebui să se ntrebe asta prea multă vreme, căci, din ce în ce mai tare, vocea lui Rolouzis începu să se facă auzită:
– Miroaseeeee!
Crezând că ăsta era strigătul de luptă al zilei, Tarbus reluă înspre atacatori: „Miroaseeeeeee!“.
– Deschideți porțileeee! urlă Rolouzis, de nestăpânit. Miroaseeee!
– Miroaseeee! reluă Tarbus.
– Miroaseeee! mai urlă o dată Rolouzis. Miroase a pizdă…