Ce se mai distrau daco-geții din tribul lui Rolouzis de două zile și două nopți… De când veniseră femeile, adică de când se întorseseră în sânul tribului, după mai bine de douăzeci de ani de absență, petrecerile se țineau lanț. Cu o populație mărită la 113 persoane, după reîntregire, tribul nu mai încăpea nici pe departe în cele două taverne ale Troesmisului, așa că se petrecea peste tot. Se bea, se mânca, se dansa, se vorbea și se râdea în hohote.
Bucuria revederii era mai puternică decât orice altceva, așa că nimeni nu se grăbise să restabilească legăturile familiale. Trecând atâta timp, mulți dintre daco-geți nu-și mai recunoșteau soțiile, ele nu-i recunoșteau nici pe ei și nu-și recunoșteau nici feciorii, cum tații habar n-aveau care a cui fiică e. Dar nu se grăbeau. Deocamdată le era bine așa.
Băieții mai tineri ai tribului găsiseră un mod nou de a-și umple timpul. Din când în când fugeau în piața din fața bisericii, care era destul de centrală, și urlau, în cor: „Mamaaaaaa!“. Imediat, cele 26 de mame din trib se repezeau să-și ajute copiii, dar își dădeau repede seama că nici nu știau cine le strigă și nici pe care dintre ele, așa că se întorceau la petrecere.
Se băuseră de mai multe ori câte trei ulcele de vin, așa că momentele în care zeci de femei fugeau goale prin cetate nu lipsiseră. În cele din urmă, cam toată lumea se strânsese la terme. Aduseseră acolo și mesele, scaunele și, mai ales, burdufurile cu vin și ulcelele. Mai beau puțin, se mai bălăceau puțin și nici nu mai trebuia nimeni să se îmbrace de fiecare dată când își venea în simțiri.
Așadar, tribul lui Rolouzis petrecea și o făcea cu temeinicie și fără nici cea mai mică grijă. Până când…
Până când clopotul de la Ciobix începuse să bată haotic. Haotic, dar insistent. Auzindu-l, bărbații se posomorâră instantaneu și, cu părere de rău, începură să se îmbrace. Femeile, însă, nu înțelegeau nimic. Ce era zgomotul acela? Ce animal urla la ele și, mai ales, de unde?
Sarmisa sărise peste partea cu îmbrăcatul și își înșfăcase ghioaga, pe care o ținea mereu pe lângă ea, vrând să iasă afară, la luptă:
– Unde este fiara? Ce este acest scandal nemaiauzit? Spuneți-mi unde este și am să vă aduc imediat pielea animalului acestuia înfiorător!
Dar nu apucă să iasă din terme, pentru că Avizina o apucase ferm de mână:
– Stai, surioară, stai! Nu este nici un animal, nu este nici o fiară. Este clopotul lui Ciobix.
– Am să-l omor pe clopotul lui Ciobix, frate, nu te teme. Stai aici și ai grijă de mama, că mă întorc imediat.
– Nu, Sarmisa. Mai întâi îmbracă-te. Când se aude clopotul lui Ciobix înseamnă că Rescuturme vrea să ne spună ceva. Trebuie să mergem toți în fața bisericii.
– Ce este aceea biserică?
– O să vezi. Este un fel de templu, dar altfel.
– Templu? Ce este un templu?
– Iartă-mă, am uitat unde ai trăit. Un templu este ca o cocioabă, dar mult mai mare. Acolo oamenii se închină zeilor. O biserică este un templu în care nu mai este decât un singur zeu, Yahve sau Dumnezeu, și fiul lui, Hristos. Și Sfântul Duh. Amin.
– Și unde este cocioaba asta, Avizina?
– Îmbracă-te și îți arăt imediat.
Încet-încet, daco-geții și daco-getele se strânseseră în fața bisericii, iar Rescuturme aștepta să se liniștească rumoarea, pentru a li se putea adresa. Când se făcu liniște, preotul își drese graiul și începu:
– Dragele mele fiice rătăcitoare, dragii mei fii sedentari. Am petrecut, am glumit, am râs și e bine că am făcut-o aici, în incintă, ca să nu ne iasă renume de destrăbălați. Acum, însă, a venit vremea să…
Dar Rescuturme nu putu să termine ce avea de spus, pentru că din clopotniță începu să se audă din nou clopotul lui Ciobix. Mirați, toți își ridicară privirile pentru a vedea cine trage clopotul. Dar nu trăgea nimeni nimic. Sarmisa, dezlănțuită, năvălise asupra clopotului și, lovindu-l cu ghioaga, cu sabia scurtă sau cuțitul, urla la el:
– Mori, jivină! Mori, mori, mori!