Cu mare chin, Sarmisa fusese smulsă de lângă clopot. Cei mai vânjoși bărbați din trib se luptaseră cu ea, și nu fără pierderi. Și-așa tribul nu număra prea mulți bărbați cu dinții întregi în totalitate, mai ales din cauza dietei, lipsită de prea multă vreme de calciu, iar lupta cu sălbatica fiică a Drigisei produsese doi noi știrbi. În cele din urmă, dezarmată și legată fedeleș, Sarmisa fusese coborâtă în biserică, unde stătuse îndelung de vorbă cu Rescuturme. Aparent fusese o discuție fructuoasă, căci cei doi zâmbeau larg, ieșind pe treptele templului. Rescuturme se opri pentru a-și continua cuvântarea și, cu un gest scurt, o opri și pe Sarmisa lângă el.
– Dragii mei, dragele mele. Se apropie înserarea, așa că nu avem mult timp. Am să renunț la discursul la care am lucrat în ultimele zile și am să fiu scurt. Vă rog să vă încolonați frumos, pe două rânduri. Femeile și copilele lor în stânga mea, în fața acestei măsuțe cu papirusuri și pergamente, iar bărbații și feciorii lor în dreapta mea, în fața meselor pline cu ulcele de vin. Îi rog pe bravii mei daco-geți să fie decenți și să nu cadă sub masă până nu le dau eu voie. Dacă se poate, aș vrea să nici nu-și culce capul pe masă, așa cum au ei obiceiul câteodată.
Dragele mele, ne-ați lipsit prea multă vreme și mă bucur că viteazul nostru Avizina v-a găsit și v-a adus înapoi. (Drigisa încercă să protesteze, dar un semn discret al preotului o făcu să se liniștească.) Acum a sosit vremea să refacem familiile destrămate în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Așa că, dragele mele, vă rog să-i spuneți lui Moskon cum vă cheamă, cum îl chema pe bărbatul vostru, câți copii aveți împreună și, dacă vă mai amintiți, cum îi cheamă și pe aceștia. După ce reușim să vă identificăm pe toate și pe toți, veți forma din nou familii frumoase și fericite, dar numai și numai după ce veți trece prin sfânta taină a căsătoriei, așa cum ne poruncește noul nostru zeu. Haideți, haideți, treceți la coadă, că imediat se întunecă și ar trebui să amânăm refacerea familiilor până mâine. Sarmisa?
Atunci înțelese toată lumea și cum o potolise preotul pe Sarmisa și de ce zâmbea aceasta cu gura până la urechi. Când își auzi numele, uriașa daco-getă scoase de la spate un clopot mai mic și începu să-l agite haotic. Rescuturme o opri la timp, înainte ca alți membri ai tribului să-și mai riște dantura pentru a o potoli pe nebună, și o instrui să mai sune din clopotul pe care i-l dăduse el însuși de-abia în momentul în care se reunea câte o familie, marcând astfel fericita întâmplare.
Femeile se așezaseră ascultătoare la coadă, în fața măsuței unde stătea Moskon, care-și nota tot ce i se spunea. Bărbații, intimidați, se așezaseră la mese, dar fără să bea cum făceau în mod obișnuit. De-abia se atingeau de ulcelele cu vin, mulți dintre ei amintindu-și că, atunci când au plecat, din cauza băuturii au plecat femeile. Cei mai mulți, realizând cam cât îi schimbaseră acești douăzeci și ceva de ani, încercau să-și mai aranjeze lațele și, eventual, își dădeau cu praf de cărbune pe păr și pe barbă, sperând că vor fi mai ușor de recunoscut dacă ar fi avut părul în culoarea din tinerețe. Singurii nepăsători erau feciorii. Ei n-avuseseră soațe, așa că nu aveau ce familii să reîntregească. Da, erau curioși cine erau mamele lor, cu siguranță, dar parcă mai curioși erau să vadă cu cine nu se înrudesc și dacă nu cumva mai rămân câteva femei care nu-și regăsesc perechea.
Mai mulți dintre bărbații tineri ai tribului se strânseseră în jurul lui Avizina, îmbiindu-l cu vin și rugându-l să le povestească isprăvile sale din expediția de recucerire a femeilor daco-gete.
– Și zi-i, măi Avizina, cum ți-a venit ție ideea să le aduci înapoi pe femei?
– Ei, frații mei, cum să vă spun, mi-a venit cum mi-a venit. Pluteam fără de țintă pe Danubiu, într-o sălbatică splendoare, când, deodată, mi-a venit ideea asta minunată. Și atunci am început să le caut pe femei. Le-am găsit, nu cu ușurință, și…
– Și?
– Și le-am convins să vină acasă. Cam asta a fost tot.
– Asta a fost tot? Băi, Avizina, nu voiai tu să te faci povestitor?
– Ba da, Tarbus, voiam.
– Și așa povestești tu? „Asta a fost tot“? Păi, băi, pune mâna și învață o meserie, repede, că la felul ăsta de a povesti n-o să câștigi mai nimic!
Avizina ar fi vrut să povestească mai mult, mai amănunțit, ar fi vrut să descrie drumul, cum a ajuns la așezarea femeilor, dar își amintea foarte bine amenințările maică-sii: „Avizina, fiul meu, dacă povestești cuiva cum se ajunge în așezarea noastră, dacă le spui că bărbații din Noviodonum știu drumul, dacă le spui ce-ai văzut și, în general, dacă ne dai de gol, te omor cu mâna mea! Nu știm dacă o să ne placă în cetatea aia pe care zici că ați furat-o de la romani și am vrea să avem unde ne întoarce, dacă vrem să fugim iar!“.
Așa că, în loc să povestească, se luă de fiul tarabostelui:
– Asta e, Tarbus. Nu toți avem norocul tău. La tine e suficient să apari și faci lumea să râdă. Și nici nu trebuie să deschizi gura, că vor povesti ei și strănepoților cum arăta cel mai gras dintre daco-geți.
În mod normal, atunci s-ar fi iscat o bătaie. Dar nu apucă să se întâmple, căci Avizina o auzi pe Sarmisa strigându-l:
– Frățioare, frățioare, hai că l-am găsit pe bunicu’!
Avizina se repezi spre soră-sa și rămase ca trăsnit. Aceasta îl ținea în brațe pe Rescuturme, alintându-l încontinuu: „Bunicule, bunicuțule…“.
– Ăăă, ăsta-i bunicul nostru?
– Da, e tata lu’ mama. A durat până l-am găsit, că el își ridică rochia de-abia de la a șaptea ulcică de vin încolo.