În Troesmis nimeni nu le simțea lipsa lui Daizus și lui Moskon. E drept, Rescuturme întrebase de mezinul tarabostelui, dar, cum nu știuse nimeni să-i spună pe unde e, se lua.se cu altele și uitase de el. Și adevărul e că aveau cu ce să fie ocupați. În cele din urmă se lămurise problema alocării soțiilor. Rescuturme, care se mai pusese pe picioare după ce fusese scăpat de uriașa Sarmisa pe podeaua templului, le lămurise pe femei că fiecare daco-get trecut la creștinism nu poate avea decât o soție și că, dacă nu vor să se întoarcă la bărbații cu care aveau copii și insistau toate să fie soțiile lui Rolouzis, mai bine plecau înapoi la adăpostul lor de pe canalele Danubiului. Drigisa era singura care era de acord să se întoarcă în sălbăticie, pentru că în cetate îi era greu să o controleze pe fii-sa, pe Sarmisa. Restul femeilor, care descoperiseră termele și taverna, însă, nu mai voiau în ruptul capului să plece. Și chiar dacă bărbații lor, tații copiilor lor, nu mai erau la fel de arătoși ca în tinerețe, măcar le asigurau un acoperiș deasupra capului, în civilizație, și puneau mâncare pe masă. Mâncare și minunatul vin rubiniu care se făcea prin părțile locului.
Naparis era cea mai invidiată dintre toate, căci, iată, urma să fie cu adevărat tarabostesa micului trib. Acum, restul femeilor roiau în jurul ei, încercând să-i intre în grații.
Peste tot în cetate se făceau pregătiri pentru nuntă. Pentru nunți, de fapt, căci hotărâseră să organizeze toate căsătoriile în același timp, în următoarea zi de duminică.
În timp ce femeile umblau din casă în casă, căutând hainele și materialele lăsate în urmă de foștii ocupanți ai cetății, bărbații se strânseseră la tavernă, pentru a plănui ospățul.
– Vom prăji la proțap, începu Rolouzis enumerarea festinului, 10 tăurași.
– Păi, nu prăjim noi la proțap 10 tăurași, îl îngână Tarbus. Ce zece, poate chiar 15, să fie.
– Vom pune pe jar 30 de berbecuți grași.
– 30-40 de berbecuți, întări Tarbus, căruia îi era cam foame.
– 60 de cocoși îi facem frumos, la cuptor, lângă porcușori de lapte.
– Porcușori și cocoși fără număr, consfinți Tarbus.
– Asta ca să nu mai vorbim de pastrama de mistreț, de friptura de lebădă, morunii, ligheanele de icre negre, știucile bine perpelite și tot ce ne-o mai trece prin cap.
Tarbus tăcea, pentru că deja se visa înconjurat de mâncare, înotând printre bunătăți.
– Haideți, nu mai stați, îi zori tarabostele pe daco-geți. Să meargă cineva după tăurași la Capidava, alții să aducă berbecuții de Noviodonum, găini luați din Dinogeția, peștele și icrele de la Halmyris, știți ce aveți de făcut… Tarbus! Băi, Tarbus, ce faci, visezi?
– Aaa, ce-i, tată? Ce vrei de la mine?
– Vreau să te duci și tu să aduci din cele trebuitoare pentru nunți.
– Sigur, tată, sigur. Unde trebuie să merg, ce vrei să aduc?
– Du-te în pivniță, băiete, și mai adu niște vin.
– Nu vrei să merg eu după lebede la Aegysus?
– Nu, mergi după vin în pivniță, atât.
– Sigur-sigur nu vrei să merg la pescuit, să aduc eu morunii, știucile?
– Tarbus, mie mi-e sete acum, nu peste o lună! Hai, fuguța, în pivniță, după vin!
Daco-geții desemnați să se împrăștie în cele patru zări după mâncare așteptau întoarcerea lui Tarbus, ca să ciocnească o cană cu vin, să le poarte noroc în expedițiile lor. Iar Tarbus nu se lăsă așteptat prea mult, venind înapoi într-un suflet:
– Tată, tată!
– Ce este, fiule?
– Tatăăăă, e jale!
– Ce-ai, Tarbus, ce s-a întâmplat?
– Nu mai este vin în pivniță!
– Poftim? Ce zici? Te-ai tâmpit? Cum să nu mai fie vin în pivniță?
– Vino să vezi.
Și tot tribul se buluci spre pivniță, să verifice ceea ce ei considerau că este cea mai proastă farsă a lui Tarbus.
În curând, un urlet de groază se auzi în toată Dacia:
– Nu mai este vin în pivnițăăăă!