Sute de făclii luminau poiana unde urma să înceapă excavarea marii rețele de tuneluri a daco-geților, iar în mijlocul poienii ardea un foc făcut din șase brazi pitici, doi fagi și un coconar. Brazii și fagii erau tăiați din pădurile locului, dar coconarul fusese adus de către tovarășii lui Daizus tocmai din Siracusa, special pentru astfel de nopți. Erau mai mulți coconari, aduseseră câteva care, dar erau bine ascunși, ca să nu-i pună băștinașii în sobă, din greșeală.
Daizus, îmbrăcat într-o togă lungă, violetă, stătea alături de foc și aștepta ca cei 350 de arhitecți și ingineri să termine melodia pe care o fluierau. Nu avu mult de așteptat și asupra poienii se lăsă o liniște profundă, întreruptă doar de trosniturile coconarului pus pe foc.
– Aduceți candidatul! rosti Daizus, cu o voce tunătoare.
Patru dintre arhitecții și inginerii daco-geți întrară în pădure, de unde se întoarseră repede, cărând pe umeri un pachet alb, de dimensiunile unui bărbat. Cei patru lăsară pachetul la picioarele lui Daizus și se retraseră la locurile lor.
Cu gesturi măsurate, ce dovedea exercițiu îndelungat, Daizus scoase de la brâu o sabie încovoiată și, încet, foarte încet, tăie pânza și sforile care legau pachetul. După ce tăie și ultima sfoară, îndepărtă cu vârful sabiei straturile de pânză și îl dezveli pe Moskon, gol.
Daizus lăsă sabia la pământ și scoase, tot de la brâu, un pumnal pe care îl propti în bărbia fratelui său mai mic:
– Ridică-te în picioare, candidat Moskon! spuse Daizus cu blândețe.
– Frate, tu ești? întrebă, năuc, Moskon, care nu putea să vadă, fiindcă era legat la ochi cu o pânză neagră.
– Aici, candidat Moskon, toți suntem frați.
– Da, dar ești fratele meu, Daizus?
– Aici, candidat Moskon, nu suntem decât frați.
– Da, dar…
– Taci, candidat, și repetă după mine.
– Păi, să tac sau să repet?
– Repetă.
– Deci nu tac?
– Taci!
– Te hotărăști? Repet sau tac?
– Taci puțin, acum, după care, când vorbesc eu, tu repeți.
– Bine. Când să tac?
– Acum.
– Acum…
– Ce faci?
– Am tăcut, iar când ai început să vorbești, am repetat.
– Repetă: Eu, Moskon, din neamul daco-geților…
– Eu, Moskon, din neamul daco-geților…
– …jur…
– …jur…
– …să fiu un bun cuniculist…
– …să fiu un bun cuniculist…
– ….să fiu un bun cuniculist.
– Păi, încă o dată?
– Tu repetă ce-am zis.
– Bine: să fiu un bun cuniculist.
Cu un gest scurt, Daizus tăie legătura de la ochii fratelui său și îl îmbrățișă călduros.
– Felicitări, frate! De-acum ești cuniculist.
– Păi, asta a fost tot? Asta-i toată inițierea, ăsta e jurământul?
– Da, asta e tot.
– Nu-i prea simplu?
– E un ritual străvechi, Moskon, din vremea când Pământul era mult mai plin decât acum cu animale sălbatice și fioroase. Înaintașii noștri cuniculiști ieșeau rar din tunelurile lor pentru a face câte o inițiere și nu puteau risca să țină ritualuri lungi, ca să nu fie mâncați.
– Am înțeles. Păi, bine, dacă asta e tot, acum sunt cuniculist?
– Da.
– Când conducem lumea?
– Când terminăm tunelul.
– Și nu există un ritual scurt, să terminăm și tunelul repede?
– Nu, tot trebuie săpat.
– Pfff! Stai puțin. Auzi și tu?
– Ce?
– Nu știu, dar parcă se tânguie cineva. Ascultă. Auzi?
– Nu.
– Ascultă atent. Ascultă, se aude din ce în ce mai tare. Pare un cor bărbătesc.
– Și ce spun?
– „Nu mai este viiiiin, nu mai este viiiiiin, nu mai este viiiin în pivnițăăăă.“
– Aaa, ei sunt. Vin.
– Care vin?
Dar Daizus nu trebui să răspundă. Legați unul de altul cu sfori lungi de câte un metru, daco-geții din Troesmis intrau în poiană, plângându-se de lipsa vinului, mânați de la spate cu biciul de către Drigisa și Samisa.
– Daizus, dar ăștia sunt frații noștri, daco-geții din tribul lui tata!
– Moskon, acum tu ești cuniculist, nu mai ai frați în nici un trib daco-get. Ăștia nu sunt decât o parte dintre sclavii care ne vor săpa tunelurile.