În fața templului lui Apollo din Troesmis, dacii din tribul lui Rolouzis așteptau nerăbdători apariția lui Rescuturme, preotul. Li se spusese de câteva zile că Rescuturme avea ceva important să le spună și că îi roagă să nu exagereze cu băutura o vreme, ca să poată ajunge la adunare puțin după răsăritul soarelui. Le fusese imposibil, totuși, să respecte rugămintea preotului, pentru că de fiecare dată când voiau să se ducă la culcare își aminteau că au lăsat nesărbătorit un eveniment. Nu conta că era ceva minor: tradiția le impunea să sărbătorească tot, așa că sărbătoreau tot. Doar că nici cu Rescuturme nu voiau să se pună rău, așa că nu rataseră convocarea în fața templului lui Apollo. Erau acolo, deja, deși mai era destul timp până când soarele avea să răsară. Pur și simplu nu se mai culcaseră, de teamă să nu rateze întâlnirea. Acum, cam obosiți și destul de amețiți, încercau să ghicească ce voia Rescuturme de la ei. Preotul fusese cam tăcut în ultima vreme și nu ieșise deloc din încăperile pe care le ocupase la venirea în Troesmis. Dar, oricum, așa era el, nu fusese vorbăreț nici înainte. Iar de când nu mai găsea flăcăi dispuși să se arunce în sulițe ca să comunice cu Zamolxe devenise și mai preocupat, mai închis în el, mai necomunicativ.
Nici măcar Tarbus, fiul tarabostelui, nu știa despre ce este vorba. Degeaba îl trăseseră de limbă, degeaba îi promiseseră mistreți și viței la proțap, degeaba încercaseră să-l mituiască în fel și chip. Nu știa nimic. Așa că, acum, așteptau toți, puțin îngrijorați. Cea mai mare grijă a lor era ca Rescuturme să nu o ia pe urmele lui Deceneu și să nu facă aceeași mare greșeală. Să nu cumva, din cine știe ce motiv, să interzică și el viile și consumul de vin. Erau hotărâți să nu lase să se întâmple așa ceva. Se pregătiseră de revoltă și ascunseseră arme și bolovani prin toată piațeta din fața templului. Oricum, Rescuturme era unul singur. Ce putea face?
Soarele începuse să răsară, iar în Troesmis se auzi zgomotul insistent al unei tobe și tot tribul se repezi să vadă de unde venea sunetul, din ce în ce mai puternic.
Pe strada mare a cetății, cea care venea de la poartă și ducea direct spre templul lui Apollo, Rescuturme pășea maiestuos sub razele roșiatice ale astrului ceresc. Înveșmântat într-o lungă mantie purpurie, ținând în mâna dreaptă un toiag încovoiat, Rescuturme părea că plutește. Și, de fapt, chiar plutea, pentru că nu pășea pe picioarele sale, ci era dus în spate de către Rolouzis. Nu doar că tarabostele îl căra în spinare pe preot, dar tot el era cel care bătea cu sete în tobă, impunându-și singur ritmul de mers.
Dacii încremeniseră în fața templului lui Apollo, neștiind cum să reacționeze. Vreo câțiva, mai tineri, începuseră să râdă, dar fuseseră rapid puși la punct de către cei mai în vârstă, cu câte o scatoalcă meșteșugită: „Taci, prostule! Vrei să ne taie vinul?”. Nimeni nu voia ca preotul să interzică vinul, așa că în piața templului lui Apollo se instaurase o atitudine respectuoasă, de așteptare.
Rolouzis ajunse în mijlocul pieței și, cu un ultimul efort, îl depuse pe preot pe un postament înalt, legat de templu printr-o pasarelă pe care puteau păși, fără nici o problemă, doi oameni.
Rescuturme ridică ambele mâini spre cer, încercând să facă liniște. Dar nu era nevoie, pentru că era deja liniște. Plăcut surprins, preotul ținu în aer doar mâna în care avea toiagul și, cu o voce tunătoare, începu să vorbească:
– Pace vouă, frații mei!
Încă șocați, dacii nu-i răspunseră.
– Pace vouă, frații mei, am zis!
– Hai să trăiești, Rescuturme! se auzi din mulțime o voce hodorogită.
– Și tu, Tiatitis! Să-ți dea Dumnezeu sănătate, fiule, răspunse Rescuturme, după care continuă. Fraților, este o zi mare pentru tribul nostru. Vă invit pe toți în templu, ca să scriem împreună istorie.
Preotul bătut de două ori cu toiagul în soclul pe care stătea, iar ușile templului începură să se deschidă singure. Rescuturme păși pe pasarelă, încet, așteptând ca întreg tribul să-l urmeze.
Intrând în templu, în spatele preotului, dacii fură uimiți. Era templul lui Apollo și nu era. Clădirea, practic, era aceeași, dar dispăruseră statuile. Pe pereți și coloane, altădată de un alb strălucitor, cineva pictase, nu se știe când, diverse scene fără nici un înțeles pentru bieții daci. În unele locuri, bărbați roșii, cu coarne și coadă, se luptau cu niște bărbați albi cu aripi. Înaripații, profitând de superioritatea aeriană, păreau învingători. La limită, dar învingători. Toți bărbații albi care apăreau în picturi purtau pe cap câte un disc auriu, găurit la mijloc. Undeva, mai aproape de intrare, dacii îl recunoscură, într-o pictură, pe Rolouzis, cu disc pe cap, dându-i lui Rescuturme, și el cu disc pe cap, o căsuță de jucărie care semăna cu templul lui Apollo.
Preotul ajunsese la altarul templului, care fusese și el modificat, și se întorsese cu fața înspre membrii tribului, care mișunau dezorientați, holbându-se la picturi. După ce bătu din nou cu toiagul în pământ, de vreo cinci-șase ori, Rescuturme vorbi din nou.
– Frații mei, frații mei, apropiați-vă, vă rog.
Așteptă ca întregul trib să se adune în fața altarului, după care continuă:
– Frații mei, astăzi ne vom despărți de fostul nostru zeu, Zamolxe!
Se auzi un murmur general, de uimire și, pe alocuri, de ușurare. Fără Zamolxe nu mai interzicea nimeni vinul.
– Fraților, a fost un zeu bun, care ne-a ocrotit la nevoie, dar ne-a și pedepsit excesiv, uneori pentru nimic. Am pus în balanță și bune, și rele, și am înțeles unde s-a greșit. Nu exista altă soluție decât să ne despărțim amiabil. Dragul meu Zamolxe, îți mulțumim, dar astăzi drumurile noastre se despart. Adio, prietene! Adio! Du-te liniștit printre ai tăi, noi ne vom descurca și pe mai departe!
Dacii nu se mai abținură și izbucniră toți în urale. Țopăiau, dansau, se îmbrățișau, se trânteau pe jos, fericiți din cale-afară.
– Frații mei, fraților, o clipă, vă rog, interveni Rescuturme, bătând cu toiagul în podea.
Dacii se liniștiră cu greu, iar preotul putu să-și continue discursul
– Frații mei, ne-am despărțit de Zamolxe, e drept, dar trebuie să punem pe altcineva în loc.
– Nu se poate fără zeu?
– Tiatitis, nu se poate, că nu suntem barbari. Dar am găsit un zeu potrivit pentru noi.
– Cum îl cheamă? E bun? O să ne iubească? Ne dă voie să bem vin? E un zeu supărăcios? Trebuie să ne aruncăm în sulițe și pentru ăsta? Întrebările veneau de peste tot, căci oamenii erau îngrijorați.
– Frații mei, liniștiți-vă. Pe zeul nostru cel nou îl cheamă Iisus Hristos…
– E grec?
– Nu, nu e grec. Îl cheamă Iisus Hristos și este evreu. Iisus este fiul zeului evreilor, Yahve.
– Aoleu! Păi, ce facem, Rescutureme? Le furăm zeul evreilor? N-or să se supere pe noi?
– Nu, n-or să se supere. Pentru că ei nu l-au vrut pe Iisus. L-au dat pe mâna romanilor, care l-au răstignit.
– Cum poți să răstignești un zeu, un fiu de zeu? Și Yahve ce a făcut? Nu i-a fulgerat pe romani? Nu le-a rupt capetele că s-au purtat așa urât cu fii-su?
– Nu, Yahve n-a făcut nimic, l-a lăsat pe ăla mic să se descurce. Și s-a descurcat foarte bine, că după trei zile a înviat și și-a bătut joc de romani, care au înnebunit.
– Rescuturme, Rescuturme, se auzi o altă voce din mulțime, dar cu treaba aia, cu ce ne doare pe noi, cum e?
– Întrebi de vin?
– Normal că de vin întreb, preotule, normal că de vin întreb.
– Stai liniștit, fiule. Iisus este foarte înțelegător în privința asta. Uite, se spune că la un moment dat, la o petrecere, au rămas ăia fără vin, iar el a transformat în vin apa din niște butoaie.
– Pe bune? A făcut vin din apă?
– Da.
– Alb sau roșu?
– Nu știu, fiule. Dar se pare că a fost bun, pentru că s-a băut tot.
– Ăsta e zeul care ne place, fraților, se auziră alte voci. Haideți să bem, să ne sărbătorim noul zeu!
– Fraților, stați, că încă n-am temrinat!
– Lasă, Rescuturme, că ne spui restul data viitoare. Acum hai și tu să bem ceva, că e aproape prânzul.
Toți membrii tribului ieșiră din templu, chiuind, și se îndreptară spre cea mai mare tavernă din Troesmis, ca să-și sărbătorească noul zeu.
Rolouzis ieși de după o coloană și se apropie de preot.
– Nu le zici și despre porunci?
– Aaaa, ce? Iartă-mă, Rolouzis, nu te-am văzut.
– Rescuturme, nu le zici despre porunci?
– Am vrut, ai văzut, dar nu mai aveam cu cine să vorbesc. Dar altfel a mers bine, nu?
– Rescuturme, până nu le zici despre porunci, nu știu ce să spun. Poate n-o să le mai placă.
– Ei, găsesc eu o variantă să li le prezint și să le și placă. Ia spune, nu sărbătorim și noi?
– Ba da, dar aici, în templu, dacă se poate. Aaa, și mie să-mi dai vin din ăla de struguri, nu făcut din apă, că nu știu din ce apă faceți voi vinul.
– Apă pură, din Dunăre.
– Nu, mersi. Când s-o termina vinul din struguri, poate bem și din ăla cu apă din Dunăre. Tulburel ar trebui să-i spunem, la câte aluviuni are apa aia…