– Tată, tăticule, tăticuțule… Tatăăăă!
Rolouzis adormise în templu, în timp ce discuta cu Rescuturme. Cum uitaseră să închidă și ușile, dimineața îi prinsese expuși la indiscrețiile tribului. Nu chiar ale întregului trib, căci încă se mai sărbătorea schimbarea religiei la taverna cea mare din Troesmis. Dar Moskon, unul dintre băieții mai mici ai tarabostelui, fusese de gardă toată noaptea și, se pare, încă mai trebuia să păzească poarta cetății, pentru că nu venise nimeni să-l schimbe. Și chiar Moskon era cel care încerca acum să-l trezească pe Rolouzis.
– Tată…
– Ho, mânzule, că te-am auzit de prima dată! Ce s-a întâmplat? Ce este?
– Este ceva pe drum, tată.
– Pe drum?
– Da.
– Departe?
– Cam la un stadium distanță.
– Așa aproape? De ce nu m-ai trezit mai devreme, când erau mai departe?
– E ceață. De-abia la distanța asta i-am văzut.
– Bine. Și ce este pe drum, Moskon?
– Este doi călăreți, tată.
– Ia, ai grijă cum vorbești! Sunt doi călăreți, nu „este doi călăreți“!
– Păi, și dacă amândoi stau pe același cal? Cum zici? Tot „sunt“? Sau este?
– „Sunt“, Moskon, „sunt“. Pentru că vorbim despre călăreți. Zicem „Este un cal cu doi călăreți“ sau „Sunt doi călăreți pe un singur cal“. Ții minte?
– Acum da, tăticule.
– Bine, Moskon. Și? Îi cunoaștem pe călăreți?
– Nu, nu-i cunoaștem.
– Păi, hai să vedem cine sunt și ce vor, nu?
Rolouzis își luă sabia, scutul, și, sprijinindu-se de fiul său, se îndreptă spre poarta cetății. Urcară încet pe zid și se uitară în zare, ca să-i vadă pe cei doi călăreți.
– Moskon, nu mai este nimeni pe drum. Se pare că au plecat călăreții tăi.
– Da, tată, așa se pare. Îmi pare rău că te-am deranjat de pomană.
Tarabostele dădu să plece, mulțumit, totuși, de vigilența băiatului, dar de sub bolta porții se auzi un strigăt:
– Hallo!
Rolouzis și Moskon se repeziră la marginea zidului și se uitară în jos. Chiar în fața porții, protejați de bolta de piatră, erau doi bărbați blonzi, călare pa un cal imens, cum daco-geții nu mai văzuseră.
– Hallo, repetară blonzii, când văzură fețele mirate ale lui Rolouzis și Moskon.
– Servus, bâigui tarabostele, surprins.
– Entschuldigung, wohnt Rolouzis hier?
– Ce? Vorbiți, mă, ca oamenii, că n-am înțeles nimic. Ce-i cu Rolouzis? Ce vreți cu el? De unde îl cunoașteți voi pe Rolouzis?
– Ist Rolouzis hier oder nicht?
– Tată, lasă-mă pe mine, interveni Moskon. Quid tibi vis, barbaros?
– Quis es?
– Ego sum Moskon. Apoi se întoarse către Rolouzis: Eu i-am întrebat ce vor, ei m-au întrebat cine sunt și le-am zis că sunt Moskon.
– Oberlander sum, et ipse est Neulander, spuse blondul care părea mai șef.
Pe zidul cetății, cei doi daco-geți șușoteau între ei:
– Ce-a zis, fiule? Că e Oberlander?
– Da, tată.
– Atunci spune-i că pe mine mă cheamă Uberalles.
– Bine, tată. Oberlander! Oberlander, hoc Uberalles!
– Uberalles? Rolouzis, tu ești? Că nu văd prea bine de la ceața asta…
– Nici eu nu te-am recunoscut, prietene. Stați acolo, că vin imediat să vă deschid poarta.
Profitând de ceață, Rolouzis îi strecură pe cei doi germani în Troesmis și îi duse direct la una dintre casele apropiate de atelierul fierarului, unde se stabilise el. Moskon, căruia îi venise, în sfârșit, schimbul, se ocupase să le pună oaspeților toate cele necesare pe masă, după care se dusese să ascundă calul, undeva în afara cetății. Acum, Rolouzis rămăsese singur cu Oberlander și Neulander.
– Ia spune-mi, Obi, ce cauți tu tocmai aici?
– Roli, mein freund, n-ai mai dat nici un semn de foarte multă vreme. Și aveam o înțelegere…
– Și te-ai gândit să o strici? Că asta faci, venind încoace cu malacul ăsta. Doi bărbați cu părul galben în mijlocul daco-geților? Ești nebun, amice? Cum o să justific eu prezența voastră?
– Dar nu trebuie să justifici. Ne dai ce trebuie să ne dai și plecăm discret, așa cum am venit.
– Păi, nu pot să vă dau ce trebuie să vă dau, că nu-s gata.
– Ce nu-s gata?
– Brățările!
– Păi, măi, Rolouzis, tu brățări trebuia să ne dai?
– Nu brățări? Da’ ce trebuia să vă dau?
– Tabulae-le. Tabulae-le trebuia să ni le dai.
– Tabulae-le, da, dar sub formă de brățări. Ca să nu se prindă romanii că le-am furat pentru voi.
– Mă rog, ăsta e un amănunt. Nici nu ne mai interesează ce cred romanii, că au plecat. Așa că poți să ne dai tabulae-le așa cum sunt, fără să le mai faci brățări.
– Au plecat romanii? Se mai întorc?
– Nu, de data asta nu se mai întorc. Erau supărați tare. Au zis că nu mai calcă pe aici până când pământurile astea nu vor fi locuite de niște oameni cinstiți, muncitori…
– Bla-bla-bla, Obi, bla-bla-bla. De parcă ei nu ne-ar fi furat nouă pământurile, aurul și sarea din subsol, caii, grânele, strugurii, vinul, mierea cu tot cu albine, oile, brânza, viezurii, mânjii, berzele… Hoții strigă „Hoții!“. Ce șmecherie…
– Rolouzis, nu mai contează. Ne dai tabulae-le?
– Vi le-aș da, dar vreau să-mi spui și mie ce faceți cu ele.
– Sigur, nici o problemă. Asculți?
– Sigur, spune!
– Rolouzis, noi, cei din tribul germanilor, ne-am sfătuit și am hotărât că nu mai vrem să fim considerați barbari. Vrem și noi să construim o societate bazată pe legi și pe respectarea acestora. Vom începe cu legile de pe tabulae, vom mai face noi altele, cu timpul, și, încet-încet, vom fi poporul cel mai cinstit din lumea asta, vom fi cei care respectă legile. Vom fi renumiți pentru asta. Pentru asta și pentru câteva alte lucruri, dar nu pot să-ți spun încă pentru ce, că e secret. O să vezi tu…
– Bun, o să fiți poporul cel mai cinstit, ăia care respectă legile, dar totul se va baza pe faptul că ați furat niște tabulae de la romani. Nu prea se pupă ca ăia care respectă cel mai tare legea să fie la origini niște hoți.
– Rolozuis, dar istoria nu va consemna că noi suntem la origini hoți.
– Dar ce va consemna, Oberlander? Ce va consemna istoria? Cine sunt hoții?
– Voi, Rolouzis, voi, daco-geții, sunteți hoții. Ăștia sunteți, așa o să rămâneți!