În timp ce politicienii se ceartă și se altoiesc de mama focului, pe mine mă roade un pantof. Ce poate să-l usture pe un scriitor dintr-o margine culturală de lume decît afurisita, dar miniona literatură română? O să spuneți că baba arde și țara se piaptănă. Privită din afară, în contextul mondial, în vîltoarea războiului, a petrolului și-a părerilor, cultura e cea de a cincea roată de la căruță. Fleacuri, păi noi, poporul român, sîntem eterni, ce atîta fasoleală? Da, dar cînd e greu voinicului, adică împricinatei culturi, numai ce izbucnesc răcnete din toate părțile: „Ce a făcut statul român pentru Eminescu?“. Înlocuiți-l pe poet cu orice artist contemporan, care obține, minune dumnezeiască, un mare premiu internațional și să vezi vuiet. Românie, nu dai doi bani pe valorile tale. Aici am să vin cu un amendament. Cel mai potrivit e să-ți legi critica de o celebritate moartă. Ori Brâncuși, ori Enescu. Cei vii au pică pe cei morți.
Dar primii dușmani al culturii române sînt chiar artiștii înșiși
pentru că, nu-i așa, fiecare artist este cel mai mare, cel mai tare, cel mai dăruit de Dumnezeu pe pămînt, ca Ardealul lui Bălcescu. De fiecare dată cînd Cărtărescu, Mungiu ori Perjovschi dau lovitura afară, imediat țărișoara se scufundă într-o mare disperare negaționistă. Ce sînt acești favoriți ai sorții? Păi, să vă spun de-a dreptul, dacă nu-s sorosiști, au o proptea internațională, hrănită cu bănișorii noștri. Se știe că statul român îl finanțează de zor pe escrocul, netalentatul, profitorul și lingăul de Cărtărescu. Toate premiile lui sînt aranjate. Nu contează dacă alți scriitori, ceva mai tineri și mai puțin traduși, iau premii internaționale (și iau!), important e că (încă mai) există Cărtărescu. Dar Mungiu? Ehei, aici avem altă abordare. Mungiu e un profitor, un oportunist, se face plăcut celui de la putere, urmează gustul occidental majoritar. De Perjovschi nici nu mai am curaj să vorbesc. Dar toate astea sînt chestii punctuale într-o mare de puncte. Fiecare artist care părăsește țărișoara e pila cuiva, e un netalentat notoriu, nu ne reprezintă, e o rușine națională. Cam așa arată cuibul de vipere artistice.
Pe ochi frumoși, prin conspirații oculte
Credința că nici un talent mare, geniu universal românesc nu are loc în propria țară e veche. Ea e răspîndită în public, public care nu citește, nu ascultă și nu vede, dar știe dincolo de orice îndoială că toată arta românească e de rahat. În cărți se spun numai grozăvii, în filme se mănîncă numai ciorbă, în arta plastică sînt numai mîzgăleli… Unde e adevărata artă? Păunescu, de pildă… Da’ Maria Tănase? Da’ Eminescu, săracu’, pe care l-au ucis jidanii… Asta e lupta nesfîrșită a viilor cu morții. Că, dacă îl pune dracu’ pe vreun artist să moară, el devine în secunda următoare un simbol național. Nefericitul nu se poate apăra, iar laudele lor, desigur, l-ar mîhni peste măsură. Doar că, pînă să dea ortu’ popii, el trăiește și enervează pe toată lumea. Dar să ne întoarcem de pe tărîmul celălalt în lumea asta crudă și nedreaptă, dar cel puțin vie. Aici, bătălia literară e pentru traduceri. Dacă nu ești tradus, degeaba ai trăit în România. România e de rahat. Da, dar… așa de amărîtă cum e, uite că sprijină financiar traducerile din română în limbile de circulație. Se putea să nu-și vîre Necuratul coada și aici?
Întîmplător, am cunoscut mecanica și logica traducerilor sponsorizate de ICR. Lumea știe cu siguranță că aici se fac imense învîrteli. Ce nu știe aceeași lume este că nu se fac. Ca să înțelegeți cam cum se petrec lucrurile, am să îl aduc în discuție pe Zaharia Stancu.
În anii ’60, partidul a zis „Să fie cultură!“,
să finanțeze operele românești valoroase în lume, însă nu a precizat ce înțelege activul de partid prin valoare. Așa că s-a pornit la drum cu romanul Desculț, care a fost tradus, pînă în 1988, în peste 24 de limbi, iar unii spun că s-a ajuns la 32. Ce e sigur e că s-a tradus, nenică. Însă „succesul“ a fost plătit de fiecare dată de statul român, prin cumpărarea unui loc într-o editură străină. Exact cum fac azi unele edituri românești, unde te duci cu banu’ și ieși cu roaba de cărți. Cam ăsta a fost destinul Desculțului. Probabil că de aici vine și ideea că, azi, se procedează la fel. Și, de departe, chiar așa pare. Însă eu am fost foarte aproape și pot să traduc aici celor curioși. Pe cei convinși nu am cum să îi desconving.
TPS (Translation and Publication Support Programme) are la dispoziție o sumă fixă pe care o acordă, pe rînd, editorilor străini care vin cu propuneri de traducere. Nu-i chiar un dosar cu șină, dar informațiile trebuie să fie precise și riguroase. Care este bonitatea editurii? În cîte exemplare va fi tipărită cartea? La ce librării are acces editura? Cine asigură traducerea? Care sînt costurile estimate și care parte este acoperită de editură? Care e tradiția/deschiderea pe piață? Precum se vede, condițiile nu-s ușoare și ele urmăresc să descurajeze taman mișmașurile. După ce vin toate solicitările, este chemat un juriu independent care să ia la mînă toate actele. De ce nu o face cineva din ICR? Din simplul motiv că trăim în România și asta trezește o suspiciune cît morcovul. Apoi, în funcție de criteriile îndeplinite sau nu, se stabilește un punctaj descrescător. De la maximum de puncte la minim. Prin urmare, nu autorul român câștigă, ci editura cea mai organizată, mai credibilă. Cea cu dosarul cel mai bun.
Da, dar de ce sînt numai unii pe liste?
Explicația e simplă: o editură serioasă ia un autor român (cunoscut sau necunoscut) pe cîteva criterii: notorietate, vînzare probabilă, cronici favorabile, turnee de promovare. Ei bine, în România, deși publicul zbiară că se scrie prea mult, de fapt, sînt prea puțini scriitori. Mai mult, ei nu au profitat de nici o promovare vreme de 50 de ani. În anul 2000, de exemplu, literatura română nu exista în lume. Era o pată albă, printre polonezi, maghiari, sîrbi – ba chiar și albanezi. O editură străină riscă să rămînă în depozit cu un autor dintr-o țară necunoscută. Așadar e simplu. Marile edituri fac dosare bune și aleg autori despre care au garanția că vor vinde, cît de cît, măcar să acopere costurile. Și, pe ici, pe colo, lucrurile au început să miște. De unde pînă deunăzi nu dădeai de vreun autor român nici să tragi cu tunul, pe ici, pe colo, mai poți întîlni două-trei titluri românești, într-un colțișor al lor, pe-o gură de rai, la fundu’ librăriei. Că mai e mult pînă departe.
Da, dar de ce nu cîștigă toți? Aici, aș vrea să-l imit pe Nicu cel Mare și Tare și să zic: „Toți să fie pe locul al unulea! Io n-am nimic împotrivă“. Doar că nu se poate. TPS nu beneficiază de mulți bani. Dimpotrivă. Față de anul 2024, cînd a avut la dispoziție 1.700.000 de lei (aproximativ 340.000 de euro), în 2025 suma a scăzut: 1.200.000 de lei. Să tragem linie. Dacă participarea românească la traducere se situează între 5.000 și 15.000 de euro, în funcție de solicitare, atunci trec de linie, spre aprobare, numai 50-70 de titluri. Nu merge nici cu telefoane, nici cu intervenții, nici cu presiuni politice. Am să dau un caz exemplar. Colegul nostru Mihai Radu a căzut, anul trecut, primul sub linie. Și-a vîrît unghia-n gît? Și-a. Dacă editura care l-a ales ar fi participat cu un an înainte, Mihai era acum un om publicat. N-a fost să fie.
Vin vremuri grele, dar nu vin singure
Sigur că, pentru a ieși din teritoriul atît de sărac ar fi nevoie de mai mulți bani. Doar că nu sînt. Fondurile totale ale ICR, pentru toate artele, au atins amețitoarea sumă de 18 milioane de lei. Adică vreo 3.600.000 de euro. Pentru cei care își scuipă în sîn că e prea mult, că nu merită trei lulele, trei surcele bănișorii noștri, fac următoarea precizare. Numai Festivalul Tallinn Black Nights (PÖFF) din Estonia (un petic de țară) a avut la dispoziție un buget de aproximativ 2.000.000 de euro. Anul acesta, se pare că fondurile pentru traducere vor fi dublate. Dar nu pentru că Guvernul s-ar fi iluminat. Ei, vezi să nu! Doar pentru că România e țară invitată la Tîrgul de Carte de la Stuttgart și ar fi de toată rușinea să ne prezentăm în curul gol, bine băgat în poartă.