În Lămurirea cu care se deschide acest volum de povestiri, Radu Paraschivescu e propriul său prefațator, ceea ce nu se prea întîmplă pe la noi. De obicei autorii noștri îi cer unui critic în care au încredere și care, musai, le-a lăudat cărțile să-și dea cu părerea despre ceea ce au scris ei.
Despre Paraschivescu nu se poate spune că n-a avut parte de critici foarte de bine, pînă acum. Totuși, a preferat să-și scrie singur prefața. N-ar fi prima oară. Aici, R.P. reia tradiția autorilor mai din vechime, care scriau tot ei și Cuvîntul înainte al cărților pe care le publicau. Așa că în Lămurirea lui nu există nici un „probabil” sau măcar un „poate” cu care criticul prefațator încearcă să aproximeze ce-a avut în cap autorul scriindu-și cartea. Paraschivescu povestește el, cu tastatura lui, ce-a vrut și cum a vrut cu povestirile sale. Ba chiar își îngăduie să scrie și cîte un mic rezumat al fiecăreia, fără teama că asta l-ar putea face pe onor cititorul să protesteze că i se răpește plăcerea descoperirii personale a textului. Asta e „probabil” o cochetărie a autorului care știe că are cititori fideli, în calitate de autor de succes al Editurii Humanitas.
Nu mă dau în vînt după tot ce scrie foiletonistul satiric R.P., chiar dacă îi recunosc de fiecare dată inteligența și umorul și putirința de a se înnoi, rămînînd însă același în nuca lui scriitoricească. Textele lui satirice, acelea care i-au adus marea popularitate, nu mă mai surprind. Cu ele R.P. a ajuns pe platou. Nu se mai poate depăși, ci doar se repetă, chiar dacă materia pe care-și aplică talentul satiric e diferită. Cu proza, însă, lucrurile stau altfel. Aici Paraschivescu își schimbă înfățișarea cu o versatilitate de virtuoz, chiar dacă umorul lui și, cum se zice, „spiritele lui de glumă” funcționează inegal. Unele dintre poantele umoristice din povestirile lui le-ai mai auzit, altele par cam chinuite, dar cînd o nimerește, ca să zic așa, Paraschivescu e superb. Iar asta în povestiri care mi se par excelent scrise, ca întreg. Ca autor de proză scurtă, R.P. știe meserie mai mult decît majoritatea „inspiraților” care se laudă cu relații speciale cu Divinitatea Talentului.
De unde i se trage măiestria de autor de proză scurtă lui Radu Paraschivescu? Fundamental, el e un discipol al lui Caragiale, dar care a trecut și prin povestirile lui Ion Băieșu și ale lui Teodor Mazilu, mai ales ale lui Mazilu, acest scriitor uimitor, despre care azi nu se mai vorbește. Dar se simte la R.P., om de o cultură literară și neliterară cum n-are aproape nimeni dintre prozatorii români contemporani – poate doar Octavian Soviany! –, experiența maeștrilor de odinioară – nu neapărat aproape pomenitul Melville, ci precumpănitor E.A. Poe și mai apropiatul elvețian Herman Hesse, ca povestitor. Și ce-i cu asta? E că mă bucur că Paraschivescu e în stare să-i treacă prin retorta lui scriitoricească pe toți cei pomeniți mai devreme ca să-și facă treaba lui personală de scriitor. Și asta cu aerul aproape modest-populist că e și el pe acolo, pe undeva. Inexact. Profund inexact! Paraschivescu e unul dintre importanții noștri prozatori de azi, care, chiar dacă și-a cîștigat gloria ca foiletonist satiric, cată să fie ca prozator un tip care își construiește postmodernitatea întorcîndu-se cu umor și cu inteligență la clasicii pe care-i parodiază subtil, dar încercînd, în jocul literar cu ei, să aducă și el ceva nou la masa pariurilor.
Ca fapt divers se poate spune că R.P., în povestirile sale despre contemporaneitate, își construiește personajele pornind de la cazuri reale, ușor de recunoscut în „întîmplările” lui. Astea țin de satira cu personaje țintite în lumea reală. Dar cele mai bune povestiri din acest volum sînt cele în care Paraschivescu își pune imaginația la treabă în povestiri fantastic-realiste, în care amestecă vremurile de odinioară cu cele de azi, în căutarea unui adevăr omenesc la care, altfel, poate n-ar fi putut ajunge.
Radu Paraschivescu, Omul care mută norii, Editura Humanitas, 2019.