Cine ar fi crezut că azi vom căuta insistent Princepele lui Eugen Barbu în scopuri documentare sau că vom reciti Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, din cauza pandemiei care ne bîntuie?
Scrisoarea lui Ion Ghica către prietenul său poetul, despre Ciuma lui Caragea, e, în afară de o sursă credibilă de informații din acea vreme, un text impecabil literar, în care Ghica,și el urmaș de domnitori fanarioți,face praf amintirea fanariotului vodă Caragea, povestind ce s-a întîmplat pe vremea cumplitei ciume din Țara Românească în timpul domniei lui. De fapt, nu prea știm cît de rău domnitor a fost fanariotul Caragea, dar nefericitul nici nu vine bine la București că iau foc casele domnești de la Curtea-Veche. Apoi începe danțul macabru al ciumei. Asta în timp ce, cu puțin înainte, fiica lui Caragea, domnița Ralu, înființează, la Cișmeaua Roșie, prima sală de spectacole de teatru din București, despre care scrie elogios Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi și noi. Cișmeaua Roșie a avut și ea o soartă nenorocită, a prăpădit-o un incendiu.
De la acea teribilă ciumă, zisă a lui Caragea, pornește mai tîrziu Eugen Barbu într-unul dintre romanele sale. În 1969, cînd i-a apărut Princepele, Eugen Barbu era un prozator de succes. Groapa îi adusese renumele de cronicar pitoresc al mahalalei bucureștene. Barbu publicase mai întîi două romane despre lumea fotbalului de la noi, iar după Groapa a făcut plecăciuni interesate regimului comunist cu Șoseaua Nordului și cu Facerea lumii, care, spre deosebire de alte romane teziste ale vremii, sunau mai firesc, chiar dacă colcăiau de minciuni propagandistice.
După ce a ieșit Princepele pe piață s-a lățit vorba prin țară că, de fapt, romanul istoric al lui Barbu era o carte „cu cheie”, care bătea în contemporaneitate. Fănuș Neagu se recunoaște printre personaje și zice că Princepele e un caz evident de plagiat. Alții, lingviști și istorici ai limbii române, l-au acuzat pe Barbu că o ia pe arătură în privința limbajului din roman, în care inventează după ureche o limbă română veche, așa cum îi trăsnește lui prin cap. Unele dintre aceste acuzații par azi meschine, altele însă se justifică. Precum aceea că Barbu se documentase cam aiurea despre diverse treburi turcești ale vremii, între care și sistemul lor de măsurare a timpului, din secolul al XIX-lea, pe care-l cita după cum îi venea lui mai bine, nu după orologiile otomane.
Dacă citiți acum Princepele veți descoperi că Barbu s-a luat după Ciuma lui Camus în privința semnelor care prevesteau teribila boală, dar și a epidemiei înseși. Doar că acest om, care avea o bizară problemă de paternitate, cu tatăl său Nicu Crevedia poetul, se lansează pe la început într-o diatribă antițigănească și antiboierească, zicînd că familiile boierești produceau copii „corciți” cu robii țigani, cu care se culcau fetele de boieri la fereală. Că ceva-ceva era adevărat stă mărturie un junimist de frunte, moldovean, care spune despre junimistul Negruzzi, și el fruntaș al pomenitei societăți culturale: „Țiganul cela de Negruț”. Supărări trecătoare, dar bănuieli pe atunci temeinice.
Dar în afară de sursele de care se folosește E.B. în romanul său, de la un punct încolo, romancierul începe să fabuleze. Or, aici o nimerește Barbu artistic cel mai bine. Pamfletarul din el își dă drumul, cu folos artistic, inventînd personaje care seamănă cu persoane contemporane, ba mai și dînd de înțeles că afacerea Canalului din anii’50 ar avea un trecut fanariot. Ceea ce e o aiureală, dar în roman se potrivește. După apariția Princepelui, Barbu a scos în mai multe volume niște însăilături pe care le-a botezat Caietele Princepelui,cu citate din autori vechi,plus felurite însemnări ocazionale, cele mai multe de o solemnă banalitate. Romanul însă se ține bine și azi, nu pentru interesul său documentar, ci ca un pamflet mizantropic de cîteva sute de pagini.
Eugen Barbu, Princepele, în librării și în anticariate. Prima ediție: Editura Tineretului 1969.