Sâmbătă, 5 mai, Karl Marx ar fi împlinit 200 de ani. E bine că nu i-a mai prins, pentru că asta nu-i o vârstă la care să te confrunți cu reproșurile a câteva milioane de est-europeni furioși, care acordă suficient credit filosofiei încât să pună pe seama ei niște regimuri criminale din secolul XX.
Marx e înmormântat în nordul Londrei, într-un cimitir cochet care arată mai bine decât mai toate parcurile de la noi și unde intrarea costă 4 lire. Lânga ghereta portarului, o plăcuță îi invită pe turiști să și doneze. ”Întreținerea unui cimitir costă 1.000 de lire pe zi”, spune plăcuța, semn că morții au parte aici de cele mai bune condiții.
Când am ajuns la mormântul lui Marx, era puțin trecut de ora zece. Abia se deschisese pentru public cimitirul și apăruseră deja primii turiști. Era o mică forfotă de nostalgici ai filosofiei politice de secol XIX.
Un tânăr chinez cu o candelă și un buchet de flori în mână cânta șoptit „Internaționala” în chineză, în timp ce un tip mai în vârstă, probabil tatăl lui, îl filma de aproape cu telefonul mobil. Părea că spune o rugăciune și că-i gata să izbucnească în plâns în orice moment. Când a terminat toate strofele (probabil că alea erau toate) a făcut câțiva pași în față, s-a lăsat în genunchi și a pus candela și florile pe mormânt. Alți turiști asiatici păreau ceva mai relaxați. Își făceau selfie-uri cu capul bărbos al lui Marx sau purtau mici discuții într-o limbă imposibilă. Un hipster cu sacou și eșarfă la gât stătea ceva mai deoparte și fotografia discret turiștii cu DSLR-ul lui minuscul.
Dacă n-aș fi știut despre ce mort celebru e vorba, aș fi crezut că asist la comemorarea unui geniu al marketingului din secolului al XIX-lea.