Cînd am auzit, acum cîteva săptămîni, declarațiile lui Hașotti despre faptul că Remus Cernea a îndrăznit să aducă în discuție măcar problema parteneriatului civil între persoanele de același sex, mi s-a părut cumva în neregulă, din două motive: unu, pentru că e o problemă de drepturi și simt că, într-un stat care se vrea democratic, homosexualii au dreptul la avea o dezbatere publică pe tema asta; și doi, pentru că probabil le-a rănit sentimentele oamenilor ăstora, ei fiind oricum mai sensibili din fire.
Așa că am încercat să aflu ce părere are comunitatea gay din România despre Hașotti, să vedem dacă lui îi convine să-l vorbească oamenii de rău fără să-l cunoască. Am vrut să încep acest demers de la asociația Accept, dar în timp ce mă tot amînau cu întîlnirile, mi-am dat seama că n-am nevoie de ei și că mai degrabă aș vrea să aud ce are de zis poporul homosexual de rînd în privința asta. Așa că am început prin a-mi contacta toți amicii și cunoscuții homosexuali. Adică l-am sunat pe om și l-am întrebat sincer: ce se aude pe la voi cu toată treaba asta? Mi-a spus că într-adevăr, în comunitate, sînt cupluri de oameni care și-ar dori o formă legală prin care să-și poată valida relația. De ce? Fiindcă sînt oameni care au avut relații cu un singur bărbat mai lungi decît media căsniciilor lui Moculescu, deci ei de ce n-ar avea dreptul să-și complice viața romantică implicînd și statul? Despre Hașotti, cu tot political correctness-ul, mi-a spus că îl vede doar ca pe un alt om care are dreptul la o opinie.
Am decis să mă adîncesc și mai mult în comunitate, așa că am mers în clubul Purple să fac, pe cît posibil, un vox populi. Nu știu dacă ați fost vreodată într-un club gay, dar e straniu că, în ciuda numărului mare de bărbați care dau energic din fund, miroase mult mai puțin a testicule transpirate decît, să zicem, în Club A marți seara sau în orice altă dugheană unde e festivalul cîrnatului.
Deși se vede de la o poștă că sînt ușor stînjenit, mă bag în seamă cu un băiat nu atît de zbenguit ca ceilalți, după ce îl asigur că nu e o tentativă de a-l agăța. Realizez imediat că nu e cîtuși de puțin locul unde să faci o dezbatere politică, cînd simt că trebuie să-i țip în ureche o întrebare așa de alambicată încît am nevoie de vreo trei propoziții s-o zic. Îmi zice că n-a înțeles nimic, așa că i-o simplific și îl întreb ce părere are de Puiu Hașotti și declarațiile sale cum că homosexualii ar fi bolnavi. Reacția lui e un pic confuză, dar aduce o problemă bună: „Ție Puiu nu-ți sună a nume gay?”. Îl întreb dacă poate să-și dea seama dacă cineva e gay doar uitîndu-se la el. După ce îmi răspunde că „întotdeauna”, scot imediat telefonul și caut o poză cu Hașotti să i-o arăt. Băiatul cu freza de titaniu suge ușor cu colțul gurii din paiul long drink-ului său și-mi mai cere o poză pentru certitudine. Îmi spune că e o decizie grea, fiindcă nu știe dacă ori nu e gay deloc, ori e puternic gay, dar încă nu o acceptă. Cît despre parteneriatele civile, i se par o chestie bună, dar nu stă el în asta, deocamdată doar se bucură de viață.
Un alt băiat, care bate mai spre domn de data asta, îmi spune că e dezamăgit mai mult de reprezentarea homosexualilor de către Remus Cernea, pe care îl consideră bine intenționat, dar că nu îl ia nimeni în serios pentru că „o arde prea ca un liceean”. E de acord cu opinia publică la cel puțin un punct: românii nu prea sînt pregătiți ca societate pentru acceptarea gay-ilor.
Deși, în afară de cîteva tentative de contact vizual din partea băieților, nu pot să zic că am fost agățat, dintr-un mecanism de apărare țin să încep fiecare frază cu „Eu sînt straight, dar…”. Un băiat cu un maieu atît de adînc că i se vede aproape un sfîrc mă liniștește: „Stai liniștit, dragule, cu sacoul ăsta nu te crede nimeni gay”. Dar ce are? – întreb eu, ușor jignit de remarcă. „E prea mare pe tine și nu înțeleg de unde și pînă unde ai văzut tu că merge cu tricoul ăsta.”
Am plecat din club cu lecția de fashion învățată, dar lămurit că, în ciuda unei armate de maimuțe decrepite de la guvernare, comunitatea gay nu suferă atît de grav și că, într-un viitor mai liniștit, vor putea cu toții să se așeze la casa lor și să fie nefericiți într-o căsnicie, ca restul oamenilor.
Publicat în Cațavencii, 16(94) 2013