Niciodată nu am putut să mă uit la emisiunea Eugeniei Vodă mai mult de câteva minute. Iar asta din mai multe motive: unele sunt motive de ordin tehnic, ca să zic așa. Spre exemplu, lumina aceea care-ți roade din pupile, fețele radiate, când albe ca de mort, când galbene, ale invitaților, iar tifețarea (acel decupaj al personajului) are ceva atât de rudimentar încât emisiunea pare proiectul unor tipi de liceu pentru ora de Tehnologie. Iar montajul e făcut, cred, după un manual de montaj, pe ideea: facem exact invers decât se spune în acest manual. Invitații sunt tăiați la montaj în mijlocul frazei, ideile sunt tranșate fără milă, încât ai zice că la butoane e însuși Matache Măcelarul. Un lucru e cert: nici unul dintre cei care lucrează la emisiunea Profesioniștii nu ar merita să fie invitat în ea.
Alte motive sunt legate de tonul emisiunii. Eugenia Vodă este un fel de Marioara Murărescu, doar că pe cultură. Miorlăită, pătrunsă adânc de valori, de Om și de Cultură cu “o” mare și cu “c” mare, o ființă frăgezită de majusculele umanioarelor. Foarte pe scurt spus, face parte dintre acei oameni de care cultura și-a bătut joc. Trebuie să-i reziști culturii, trebuie s-o iei la întrebări și neapărat la mișto. Trebuie să-i vezi jocurile și logicile prostești, trebuie să-i subminezi toate continuitățile și să-i dinamitezi narațiunile care se întind ca niște poduri peste timp. Eugenia Vodă însă e desfigurată de cultură, e o victimă a culturii, cum sunt mulți – ah, inefabilul destinului! Măreția Omului plutește prin platou, se perpelește la căldura reflectoarelor. Întotdeauna mi-a fost greață de cei de care-și bate joc cultura, pe care Cultura îi tratează pe ca pe niște boarfe proaste. Le dă o gratuită gravitate, îi face să se ia în serios într-un mod absolut grețos, le amputează ultima urmă de autoironie și îi face disprețuitori față de vulg.
În emisiunea Profesioniștii de pe 1 aprilie, Emilia Șercan a început să plângă, motivul fiind acela că nu se considera demnă de exigențele morale ale acesteia – cu ani în urmă, își asuma acum Emilia Șercan, făcuse compromisul de-a se angaja “la Vântu” pentru bani mai mulți, după ce îl tăvălise pe Vântu lucrând la Evz.
Las deoparte dilema morală, deontologică, și mă refer la atitudinea Eugeniei Vodă: un singur lucru v-am rugat, a zis ea, să nu vă ridicați de pe scaun orice ar fi! Această cerință ai ei, așadar, venea să justifice mârlănia pe care a făcut-o mai apoi, când, continuând emisiunea alături de Cătălin Tolontan, a zis că Emilia Șercan plânge undeva în platou, că o aude, dar că asta e viața… Doamne, ce fată sensibilă, cine ar fi crezut?!
Ce angajament este acesta într-o emisiune montată cu atâta brutalitate, într-o emisiune în care se ciopârțesc atâtea gesturi? De unde sfințenia acestui Să nu vă ridicați de pe scaune, chiar dacă sunteți Stephen Hawking și gestul ar fi o adevărată minune?
Ce altă definiție să-i dai falsității decât Vodă, Eugenia Vodă?