În 2009, pentru a-și augmenta șansele la alegerile prezidențiale, Traian Băsescu a convocat un referendum asupra unei așa-zise reforme parlamentare. Referendumul a avut loc în aceeași zi cu turul I al alegerilor prezidențiale.
Pe buletinele de vot au fost două întrebări: „Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?“ și „Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?“, fiecare înrtebare fiind tipărită pe câte un buletin de vot.
După 19 ani, aproape, de campanie neîntreruptă de demonizare a Parlamentului, populația era pregătită să restrângă din puterile acestuia, mai ales că nu le înțelegea, cum nu le înțelege nici astăzi. Parlamentul a fost prezentat, multă vreme, drept baricada din calea modernizării României, modernizare pe care prim-miniștri sau președinți o doreau, iar parlamentarii nu. Referendumul lui Băsescu a fost validat la limită, prezența la vot fiind de 50,95%, iar necesarul pentru validare fiind de 50%. Totuși, a existat un număr imens de buletine de vot anulate: 654.818 la prima întrebare, reprezentând 7,03% din numărul celor care au votat, și 579.415 la a doua întrebare, reprezentând 6,22% din numărul celor care au votat.
Referendumul a fost unul consultativ, deși întrebările vizau o eventuală modificare a Constituției, pentru că Parlamentul bicameral este prevăzut în Constituție, iar modificarea acestei alcătuiri nu se poate face decât prin modificarea Constituției. După cum știu cei mai mulți români, avem în continuare un Parlament bicameral, care are 466 de membri: 136 de senatori și 330 de deputați. În viitoarea legislatură se mai adaugă cel puțin un deputat.
Nimeni nu a pus în practică „dorința poporului“ așa cum a fost ea exprimată la referendumul lui Băsescu pentru că, asemeni referendumului lui Nicușor Dan, n-a fost vorba decât despre o mișcare populistă, menită să scoată oamenii la vot în număr mai mare și atât. Nici măcar Băsescu nu a vrut cu adevărat un Parlament unicameral cu doar 300 de membri.
Dar ne-a anunțat Ilie Bolojan,
după turul I al prezidențialelor și înainte de parlamentare, că el, ca viitor premier, va reduce numărul de parlamentari la 300, așa cum i-a lăsat vorbă strămoșul său, Băsescu. Pentru că așa e Bolojan, de fapt: la el ideile ajung cu întârziere, atunci când deja nu mai sunt de actualitate, dar se agață de ele și se încăpățânează să vrea să le pună în practică, indiferent dacă este dăunător sau ilegal. Un om hotărât, de ispravă, un bun animal de povară dacă are cine gândi pentru el. Și n-are.
În primul rând, un Parlament bicameral este garanția unei verificări temeinice a legilor care sunt votate. Dacă una dintre Camere are o scăpare sau introduce într-o lege o prevedere abuzivă, aceasta poate fi îndreptată de cea de a doua Cameră. Este unul dintre elementele conceptului de checks and balances, care permite evitarea derapajelor antidemocratice. De aceea, un Parlament bicameral este de preferat unuia unicameral, mult mai ușor de controlat de către un om sau o echipă restrânsă de oameni.
În al doilea rând, în condițiile fărâmițării din ce în ce mai mari a societății, a nișării intereselor acesteia, nu mai putem vorbi de reprezentativitate pentru grupuri mari de oameni care au aceleași năzuințe și aceleași nevoi. Astfel de grupuri nu mai există. De aceea, în loc de reducerea numărului de parlamentari, ar trebui să vorbim despre mărirea numărului de parlamentari, astfel încât cât mai mulți oameni să fie cu adevărat reprezentați în Parlament.
Astăzi, norma de reprezentare
este de un deputat la 73.000 de locuitori și un senator la 168.000 de locuitori. Numărul de voturi necesar pentru a ajunge deputat sau senator este, însă, mult mai mic.
Din cauza sistemului electoral actual, poți ajunge senator sau deputat și dacă partidul tău se clasează pe locul 3 sau 4 într-o circumscripție electorală, cu 9.000, 8.000 sau uneori chiar 6.000 de voturi, în timp ce partidele clasate pe primele locuri pot să nu trimită nici un candidat în Parlament în respectiva circumscripție. De exemplu, în circumscripția județeană Tulcea, care are doi senatori și patru deputați, senatorii vor proveni de la partidele clasate pe locurile 3 și 6 în circumscripție, în timp ce deputații vor fi: unul de la partidul de pe locul 1, unul de la partidul de pe locul 2 și doi de la partidul de pe locul 3. Astfel, un partid care a obținut 18.826 de voturi pentru lista de la CD va avea un singur deputat, partidul care a obținut 17.924 de voturi va avea tot un singur deputat, iar partidul care a obținut 8.267 de voturi va avea doi deputați.
Modul în care se face astăzi distribuirea și redistribuirea mandatelor și-a trăit traiul și și-a arătat limitele. De asemeni, norma de reprezentare se dovedește a nu avea legătură cu realitatea. De aceea, este nevoie urgentă de o modificare a legilor electorale, astfel încât Parlamentul să îndeplinească următoarele condiții: să fie cât mai reprezentativ, să garanteze accesul la decizie, prin reprezentanți, al cât mai multor grupuri cu interese și năzuințe comune, să aibă suficient de mulți membri încât să nu poată fi cumpărați toți.
Pentru a ajunge
la un astfel de Parlament, unde cuvântul de ordine este reprezentativitatea, trebuie să abandonăm ipocrizia și să discutăm cu toate cărțile pe masă. Reducerea numărului de parlamentari nu duce la economii foarte mari de bani la buget, cum, de altfel, nici mărirea numărului de parlamentari nu ar apăsa prea greu pe umerii contribuabilului. Reducerea aparatului tehnic, însă, ar ajuta. Cum ar ajuta și eliminarea cheltuielilor inutile, cum ar fi șoferii, mașinile de serviciu, decontarea combustibilului etc., etc.
Un alt lucru la care se poate renunța, pentru că nu funcționează și nu va funcționa, este împărțirea candidaților pe liste dedicate pentru fiecare circumscripție electorală, respectiv pentru fiecare județ, municipiul București și emigrație. Din ce în ce mai des, această împărțire nu-și mai are rostul, căci candidații nu sunt locuitori ai circumscripției cu pricina și uneori nici măcar nu o cunosc, fiind impuși de la centru pe locuri eligibile, pentru că în circumscripțiile lor de baștină nu mai era loc. Dispare, astfel, acea idee a reprezentativității locale, pentru că respectivii candidați, oricât de bine intenționați sau oricât de bine pregătiți sunt, nu cunosc problemele circumscripției și nici nu le pot reprezenta/rezolva.
În fine, dacă vi se pare că o normă de reprezentare de un deputat la 25.000 de locuitori și un senator la 60.000 de locuitori este prea mult, gândiți-vă că 18 minorități etnice – dintre care unele mai au în România 1.200, 1.500 sau 2.000 de membri – au câte un reprezentant în Parlament, în timp ce grupuri de oameni mult mai mari care împărtășesc interese și preocupări comune nu au nici un fel de reprezentare politică.
Astfel, o primă reformă, tranzitorie,
a modului în care este alcătuit și ales Parlamentul ar putea fi aceasta:
– un Parlament mărit, care să permită reprezentarea unor grupuri de 20-25.000 de cetățeni;
– eliminarea pragului electoral;
– o singură listă, națională sau regională, care să cuprindă toți candidații partidului pentru una dintre Camere;
– repartizarea mandatelor în funcție de coeficientul electoral care se obține prin împărțirea numărului de voturi valid exprimate la numărul de candidați eligibili.
Acesta ar fi doar un prim pas, care ar duce în primul rând la simplificarea procedurilor și la o mult mai bună reprezentativitate. De aici încolo putem continua discuțiile.