– Așa nu se poate! Ai auzit, băi, nesimțitule? Acuși te învăț eu ce înseamnă să parchezi pe locul altuia!
Discursul își urma traiectoria maiestuos, asemeni Nilului, spulberînd fără milă bolovanii cataractelor, în timp ce Demostenele local urma un alt traseu, unul de la un roz-crem cu vagi urme de jeg sau de spălare – nu judecăm, poate voia să facă economie la centrală – la un roșu superb vestind un apus sîngeros sau un apocalips de bun-simț.
– Ce-ai pățit, vecine?
Întrebarea păru să-l descumpănească. De fapt, nu ea. Așteptarea prea îndelungată. „A surzit baba, nu mai e securistă ca în tinerețe”, părea să spună figura.
– Nu vezi? Un dobitoc a parcat pe locul meu!
Inutil să mai precizăm, „locul” era fîșia de stradă din fața blocului, pretenția de posesie nu era bazată pe abonament plătit la Primărie, ci pe tradiția ultimelor decenii. În definitiv, cetățeanul stătea în bloc de la prima descălecare a macaralelor, deci dreptul lui era bătut în piatra cubică a străzii.
– Și ce faci? întrebă amicul pe care îl vizitam și alături de care urmăream scena din balcon.
– Cum adică ce fac? Îmi apăr dreptul! Îi arăt eu lui! Tre’ să vină el la mașină! zise belicosul parcagiu, agitînd un levier deasupra capului.
– Iese cu sînge? Să filmez? întreb eu, îngrijorat de soarta unui seamăn.
– Stai lejer, mă liniștește amicul. Lasă-l să spumege. Se plictisește și pleacă singur.
– Și dacă vine șoferul înaintea plictiselii?
– Nu cred. E mașina unui amic pe care l-am dus personal la aeroport. Dacă nu s-a mutat Berlinul între timp la noi, în Titan, eu zic că putem sta liniștiți pînă la primăvară.