Apare la noi și proza pandemiei. N-am văzut nici un volum de versuri consacrat coronavirusului, nu-i tîrziu. Poeții de prin alte părți au fost mai grăbiți, ba în Statele Unite un tip care n-a scris pînă atunci nici măcar un rînd cu intenții prozastice, dacă tot avea timp liber, a scris o carte pentru copii, Thanks God for this. Jurnale, în schimb, au apărut încă din zorii pandemiei. Cel mai de succes a fost scris pe un Facebook chinezesc de o romancieră din Wuhan, care a dat în gît autoritățile locale, fiindcă au încercat să vîre COVID-ul sub preș.
Florina Ilis a scos de curînd un volum de povestiri despre cum ne trăim epidemia. E prima ei carte de proză scurtă. Scrisă parcă sub presiunea timpului – mai precis, sub apăsarea acelui „Poți să știi?!“ despre care vorbim toți, de obicei gîndindu-ne la alții. Foarte puțini luăm în serios ipoteza unei întîlniri personale cu virusul. La fel li se întîmplă și personajelor Florinei Ilis. În afară de cele care o pățesc. Toate cele șase povestiri sînt scrise din perspectiva unui autor omniscient, un soi de Dumnezeu care spune povești și care-și mai și dă cu părerea despre personajele sale și despre întîmplările lor. Un Dumnezeu care știe ce gîndesc personajele sale, dar pe care biblicul Iahve nu-l are. Sau, mă rog, nu-l folosește, pentru că n-are nevoie. La fel cum nu pare să aibă nevoie de mari pretenții stilistice: nu se ferește de clișeele limbajului cotidian, ba într-o povestire îi scapă și o cacofonie. Stilul nu e punctul său forte.
Altfel, povestirile sînt interesante. Florina Ilis își pune și ea întrebarea care-i macină pe mulți și care a devenit subiect de conversație la telefon sau de visu prin parcuri sau în sptele blocului. Cum ne-a schimbat pandemia. În afară de ritualurile spălării pe mîini, al mascării și cel al păstrării distanței, care unora li se par enervante, în profunzime personajele Florinei Ilis nu s-au schimbat cine știe ce. Sînt mai nervoase, nerăbdarea de a scăpa mai repede de amenințarea virusului le face să ia brusc hotărîri care le schimbă viața ori starea civilă („O urăsc!“), își pun imaginația la treabă, ca niciodată, pînă la a-și confecționa o realitate paralelă („O iubesc!“), devin mai reflexive și mai sensibile („Corona“), vor să-i pedepsească pe cei păcătoși sau speră să li se ierte păcatele („Judecata de Apoi“), capătă vagi puteri supranaturale („O noapte de gardă“) sau scriu des pe FB despre COVID („Minunata lume virtuală“). În timpul pandemiei, polițiștilor care cer declarația cu scopul și locul deplasării și vor să-i amendeze pe cei ce par să mintă li se fac spovedanii, pentru a-i îndupleca să se răzgîndească. Dar cînd polițistul milos își ia un ton familiar cu cel pe care l-a iertat, ăstuia îi sare țandăra că polițistul nu respectă distanța socială care-i separă, ci se bagă nepoftit în intimitatea lui. Asemenea cehoviene suceli psihologice apar și în alte povestiri, iar Florina Ilis le aduce bine din condei. Personajele ei, ca și cele ale lui Anton Pavlovici, sînt contrariate mai mult de noutatea incursiunii pe care o fac în propriul lor cap decît de întîmplarea care o provoacă. Povestirile Florinei Ilis mi-au amintit de fiziologiile lui Costache Negruzzi – doar că la ea e vorba de fiziologii profesionale la vreme de pandemie. Directorul, IT-istul, studenta, pictorul, popa, moașa, voci din popor și din mass-media. După gustul meu, lipsesc din această serie conspiraționistul, omul liber de mască, obsedatul de respectarea regulilor și omul de afaceri care scoate bani buni din măști neconforme sau din dezinfectați falsificați. Scrise cam prea cuminte – e totuși pandemie! –, povestirile Florinei Ilis sînt o paranteză interesantă între romanele sale.
Florina Ilis, Pandemia veselă și tristă, Editura Polirom, 2020.