Hai s-o luăm și pe partea ailaltă. Ne jelim toată ziulica (parc-am fi babe), de dimineața pînă-n miez de noapte (parc-am fi televiziuni de știri). Am învățat, ne-am obișnuit, ne place să ne jelim. Sîntem aidoma suferinzilor care își rîcîie rănile sîngerînde, ca pacienții ce-și mestecă voluptuos depresia. Înaintea oinei, văicăreala este sportul nostru național. Motive ni se dau, slavă Domnului, zi de zi. Da’ cîștigăm ceva tot scociorîndu-ne ofurile, vărsîndu-ne public nemulțumirile, cu rost sau fără rost? Mai mult ne amărîm, amplificînd amăreala generală. Că ca la noi la nimenea, că ăștia-s toți o apă și-un pămînt, că sîntem la coada Europii, că, ce mai, se duce dracului giudețul. De la noul Cod Rutier la starea vremii, de la micile cutremure la scumpirea gigacaloriei, toate ne dau frisoane și prilej de lamentație. Am uitat să ne mai bucurăm. În caz că, totuși, ne-ar veni, ni-i jenă s-o arătăm. Mai bine rămînem posomorîți, posaci, în rînd cu lumea. Negura din jur a pogorît vălul întunecat al melancoliei pînă și asupra unor naturi solare, spirite olimpiene ce cultivau, altădată, o ironie constructivă, un tonic relativism. Păi, se poate? Nu te știam așa, băi, Pleșule! Decît să ne lăsăm otrăviți de “atmosfera toxică” și peisajul “cianurat”, mai bine închidem frumușel tembelizorul și recitim: “Așa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri?” (I.L. Caragiale). Apare săptămînal în Dilema veche, tot în pagina 3 fix, colțul din dreapta sus. Just! Am zis!
Mai zicem, tot așa, că nu-i înțelegem pe mulți compatrioți, bucuroși de necalificarea la Mondiale. Asta nu se cheamă “euforia dezastrului” – un concept înalt, inspirat inventat tot de dl Pleșu. E pur și simplu “sentimentul românesc al urii de sine” – un titlu, la fel de inspirat, al dlui Luca Pițu. Avem o echipă subțirică bine. Pițurcă e ăla care e – ciufut, chitros și limitat. O calificare ar cauționa toate șolticăriile lu’ Nașu’, Corleone & comp. Ei da, și? Hai să ne calificăm noi nemeritat la Mondiale și, tot nemeritat, să ajungem campioni mondiali! Așa ar gîndi mulți alții. Noi nu, niciodată, noi nu.
În fond, după tragerea la sorți, plecam cu șansa a treia, dacă nu chiar a patra în grupă. Olandezii nici nu se puneau, la ani-lumină în fața noastră. Turcii – peste noi. Ungurii – cu jucători la cluburi mai bine cotate. Pînă și estonienii prinseseră barajul la preliminariile precedente, ceea ce cu noi n-a fost cazul. Uite că, de bine, de rău, tîrîș-grăpiș, am sperat pînă-n ultima clipă. De ce-am fi (tot) triști?
Nu sîntem liliputani – ca andorrezii, nici înghețați – ca estonienii, nici sinucigași – ca ungurii, nici amenințați de dictatura neo-otomană sau de fundamentalismul islamic – ca turcii. Cînd vor năvăli apele încălzirii globale, țara noastră va fi inundată mai puțin decît Olanda, că-i mai mare și mai înaltă.
Ne mai putem bucura și de necazul caprei vecinului, o Ungarie răpusă de olandezi cu un ucigător 8-1. Le-o trăseserăm și noi cu un zdrobitor 3-0, de le-au sunat iredenții-n cap. Pohta ce-am pohtit!
Dar, mai presus de orice, putem fi mîndri că sîntem campioni europeni, pentru a patra oară. Da, ați auzit bine. În Creta, echipa României a cîștigat Campionatul European de Minifotbal (un fel de fotbal pe teren mic și sintetic, cum joacă băieții cînd ies de la serviciu). Am bătut Croația cu 2-0 în finală, după ce, în semifinale, am trecut de Germania (!!!), 2-1, la unșpe metri. Deci se poate! E doar începutul. Deocamdată, cu minifotbalul, sîntem cei mai mari dintre cei mici. Treziți-vă din visele negre! Deșteptarea!