Dacă nici noi nu călcăm o interdicție, atunci cine?! În căutare de atracții extra-bucureștene, o luăm pe DN 1, facem dreapta spre Balotești, trecem de acest loc de spaimă (plin de vilele parveniților), iar în satul următor oprim la cârciumă și întrebăm de palat. Satul se cheamă Căciulați iar palatul se cheamă Ghica și nu se poate vizita, că e proprietatea Academiei Române.
Dar nu am oprit degeaba la cârciumă, pentru că acolo este cheia jocului: trebuie ceva socializare cu oamenii și imediat se duce vorba: ”Care știi bă unde-i nea Dobre, c-a venit ziariștii de la București? Hai că dă și ei o țuică!”. Contra unei atenții lichide pentru gentlemanii din birt și a uneia pecuniare către nea Dobre, paznicul, intri pe domeniu și vizitezi cât poftești, atât parcul cât și palatul. Cu toate că e interzis, sau poate tocmai de-aia.
Parcul este splendid, mărginit de-un lac (probabil hrănit din Cociovaliștea, firul de apă ce naște și lacul Căldărușani, din amonte), foarte prost întreținut, ceea ce îl face cu atât mai atractiv. În afară de a-i cosi iarba și de a nu-i tăia arborii, în 50 de ani nimeni nu i-a făcut nimic parcului, lucru pe care i l-aș fi dorit și țării (dar n-a avut ea atâta noroc în comunism!). Palatul e încă ”viu” (adică nu e chiar o ruină), dar din fiecare moleculă a lui se aude același strigăt: ”Scoteți-mă din ghearele acestor academicieni boșorogi, calici și simoniaci! Merit mai mult! Pot fi o perlă, pot fi un simbol! Nu mă lăsați să mor așa, ca un aurolac în canal! Băgați-mă în circuitul turistic și n-o să vă pară rău! Am stil, am istorie, am parc, am catacombe, am nume de rezonanță, sunt la 2-3 kilometri de viitoarea autostradă București – Brașov, ce dracu’ mai vreți?!”.