Încă-i vară, încă-i (doar) criză: mai e până la catastrofă. Bani n-avem, aşa că lichidăm depozitul în euro şi mergem în Creta, să vedem ce-a rămas din civilizaţia primei crize europene.
Sincer, n-a rămas cine ştie ce, dar totuşi e frumos. Cu puţin mai multă imaginaţie, poţi să-ţi dai seama de semeţia acelor negustoraşi, întemeietori de imperiu comercial, porniţi de pe-o insulă stâncoasă, lipsită de absolut orice: aveau canalizare, aveau un fel de proto-ventilaţie (acum vreo şase mii de ani! Admit că e o chestie), aveau ceva ce noi am numi „stadioane” (mă întreb cum o fi arătat un derby pe vremea aia, cu Rapiduleţul pe post de favorită la titlu?! Să nu uităm că la ei, adversarii erau tauri…), ba mai mult, piţipoancele lor se purtau topless! Totuşi, după cât am înţeles (ghida era cam peltică, săraca), trebuia să fii protejata unui foarte mare barosan ca te porţi cu obiectele la vedere, altfel ţi-o luai pe cocoaşă. Mă rog, e impresionat ce vezi şi ce ţi se explică, nu zic, dar, dacă am dreptul la o părere personală, cel mai şocant e să realizezi cât de puţin rămâne dintr-o societate avansată, prosperă şi sigură de ea, după ce-o păleşte criza: oale şi ulcele. Fum şi scrum. Ceva mai puţin decât nimic, iar nimicul ăla stă dooj' de secole sub pământ, până să vină careva să-l scoată la aer.
Să luam aminte, că nu se ştie.