Ca să venim şi cu o veste bună („Hai că se poate!”), trebuie să ne îndepărtăm de Bucureşti. Să ne îndepărtăm mult, mult, tocmai dincolo de munţi şi chiar dincolo de Sibiu. Undeva, între Mediaş şi Sighişoara dăm de comuna Daneş (şmecheră, prosperă, pensiuni turistice, ehe…), dar nu ne oprim să ne facem de cap (deşi am merita, că doar am fugit de-acasă, nu?), ci continuăm până la Laslea şi de colo către satul Mălâncrav, unde ne oprim şi ne minunăm: uite, domnule, că se poate!
În mod normal am căsca gura la biserica fortificată a saşilor (evident că a lor, doar nu a românilor! Nu că românii nu se fortifică şi ei, însă mai mult cu d-ăl negru, „puterea ursului”!), dar acum am venit cu treabă, aşa că ne ducem aţă la conacul Apafi. Restaurat la marea meserie. Ceva de manual. Bravo statului român pentru această reuşită excepţională!
Ce glume am în mine… singura contribuţie a statului este că n-a dat cu vreo bombă peste conac, că-n rest i-a făcut de toate: a distrus la el cât a putut, l-a lăsat în sânge, ca minerii pe studenţi. Când n-a mai avut suflu să continue hecatomba, l-a vândut cuiva (persoană publică, nu putem da amănunte) pentru 5000 de lire, o afacere nesperată. Pentru stat, evident. Nici un om normal nu dădea mai mult de-un cornet de seminţe pentru ruina aia. De aici începe povestea renovării şi a succesului, care n-are nimic de-a face cu statul, doar dacă nu i-o veni ideea naţionalizării. Ferească sfântul de aşa ceva, deşi, la cum merg lucrurile cu Europa asta…
Rămânem peste noapte la conac (se poate, costă vreo 50 de euro) şi reflectăm cu capu-ntre urechi: care e soluţia? De ce la (şi lângă) Bucureşti nu se poate, iar aici, într-un sat uitat de lume, se poate foarte bine? Răspunsul e la mintea cocoşului, dar probabil că minţile gânditoare din guvern nu sunt dotate cu minte de cocoş: regim de proprietate, investiţii, introducere în circuitul turistic. Din partea statului, asta nu înseamnă decât trei lucruri: retrocedări, retrocedări şi iar retrocedări. Din partea proprietarilor, vechi sau noi, asta nu înseamnă decât un lucru: idei funcţionale. În România sunt sute de castele, conace, palate şi cetăţi în diverse stadii de prăpădire, iar singurul fel de a le da viaţă e să le bagi în regim hotelier, altfel nu merge; fă-le muzee şi o să ai nişte morţi frumoşi. Fă-le hanuri cu specific (zi-le „guesthouses” dacă nu-ţi place să le zici „hanuri” sau „boutique hotels”!) şi le umpli de viaţă.
Bun, aţi respirat un pic de aer curat de Transilvania? Luaţi-vă şi la pachet, că de săptămâna viitoare, capul la fund: ne întoarcem la-mprejurimile Bucureştilor. Păzea!