Dacă vii de la Budapesta şi ratezi să cobori la Debreţin (ai adormit în tren: berea, bat-o vina!), dar vrei totuşi să ai parte de-o aventură galantă – deghizată în „turism cultural”, cum e moda acum – nu-ţi rămâne decât să cobori în gara din Oradea. Nu e acelaşi lucru ca Debreţinul, da' nici mare diferenţă n-ar fi.
Fetele sunt la fel de frumoase, şi trilingve pe de-asupra, nu ca prin alte părţi de ţară (nu dau nume, da' se ştiu ele), iar stilul începutului de conversaţie se apropie mai degrabă de Apus („Hi! How are you doing? Where are you from?”, etc), decât de Răsărit („Vniemanie! Potrivnik pasliuşaiet!”). Cel puţin aşa e-n centru, poate periferiile să fie mai speriate de bombe, nu ştiu. Prin „centru” înţeleg, desigur, Piaţa Unirii, iar buricul centrului este pasajul de la Vulturul Negru, o minune de pasaj acoperit, care bate lejer pasajul Villacrosse din Bucureşti, zic eu: mai stilat, iar cârciumioarele sunt mai cochete. De fete nu mai spun, că sunt cochete grav. De emoţie, dă bâlbâiala-n tine, iar când eşti suficient de pilit ca să ai curaj şi să-ţi ţii aiuritorul discurs de agăţat, primeşti următorul răspuns de la blonda careia i l-ai debitat: „Nu, nu mâini dupâ-masâ! Sâ mâ suni numaidiecât!”. După cum vedeţi, programul mai are şi bug-uri.
Altfel, pasajul e frumos, cum ziceam. Uitam un amănunt oarecum esenţial: e situat într-un palat, încă mai făţos decât pasajul; coincidenţă, pe palat tot „Vulturul Negru” îl cheamă. Mitteleuropa, ce să zici.