O fi Mircea Diaconu urmărit de ghinion, dar îl şi caută. Dacă o luăm cronologic, ANI a început. Nu reiau istoria cu incompatibilitatea lui Diaconu, care a fost, simultan, şi director la Nottara şi senator. După litera legii era incompatibil. În spiritul ei, acuzaţia celor de la ANI e o găinărie. Ilustrul şef al vînătorilor de incompatibilităţi, Horia Georgescu, şi-a pus copoii pe urmele actorului cînd Diaconu a început să-l atace pe Băsescu.
O chestie care se putea rezolva cu ajutorul telefonului a luat calea tribunalelor pînă a ajuns la Curtea Supremă. Aşa că atunci cînd Mircea Diaconu a fost făcut ministru, era limpede că nu va face purici în funcţie. Şi-a dat demisia după ce devenise un caz, cam neconvins, totuşi fără nici o tentativă de a se agăţa de funcţie. Diaconu ajunsese însă la fel de incompatibil şi ca senator. Din Senat însă n-a mai vrut să plece, în pofida hotărîrii judecătoreşti care spune că Diaconu trebuie să elibereze locul şi de acolo. Adică a respectat legea ca ministru, dar ca senator a zis că e prea mult. Or asta n-a mai fost o greşeală, ci ditamai tîmpenia în jurul căreia s-au strîns destui senatori încît să poată da cu tifla unei sentinţe irevocabile, printr-o violare a legii în grup şi pe bază de vot. Cu ce s-a ales Diaconu de pe urma acestei operaţiuni? Cu reputaţia tot mai consolidată că sfidează legea ca infractorii. Fiindcă dacă-şi dădea demisia şi din Senat putea protesta cinstit că l-au lucrat căţeii lui Băsescu. Încoţopenindu-se acolo, Diaconu n-a făcut decît să îngroaşe rîndurile parlamentarilor care-şi închipuie că, dacă ei fac legile, au voie să se pişe pe ele.
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012