Povestea tîrgului făcut de bătrînul Faust cu diavolul a trecut prin atîtea mîini și a cunoscut atîtea variante de final, că uneori îți vine să te scarpini în cap la întrebarea cine a ieșit cîștigător din afacerea asta. Statistic, de cele mai multe ori, Faust, pe urmele lui Goethe. La Caragiale, Negoiță îl învinge la puncte pe Aghiuță, în Kir Ianulea. E remiză în Maestrul și Margareta, dar în romanul lui Bulgakov, Woland e mai curînd un deontolog decît un vulgar cumpărător de suflete, încît remiza asta pare mai curînd un aranjament între marile puteri de deasupra marilor puteri.
În noul roman al lui Iulian Ciocan, cineva cu vestimentație de clovn, dar cu nume de localnic, Sandu Tanda Nagîț, deschide la Chișinău o fundație al cărei filantropic obiect de activitate e conversiunea păcatelor. La ușa fundației care are autorizație de la primărie, o coadă lungă, dar veselă, după cum remarcă profesorul universitar Valeriu Frecăuțan, în care scepticismul unei persoane care se ferește de escrocherii se luptă cu o veche slăbiciune față de cozile unde se dă ceva. În cazul de față, fundația dă euro pentru păcatele solicitanților. Scena are ceva din spectacolul de magie pe care Woland îl dă la Teatrul de Varietăți din Moscova, mai exact din momentul cînd spectatoarele sînt invitate să-și dea pantofii și hainele purtate în schimbul unora noi, pe alese. Iar mefientul universitar aduce cu Berlioz, criticul literar ateu care își pierde capul la propriu după întîlnirea cu diavolul.
Chișinăul din roman, din resemnat și sărăcăcios devine brusc orașul tuturor posibilităților. Ceea ce-l determină pe Marele Oligarh, conducătorul din umbră al tuturor treburilor urbei, să ia măsuri atunci cînd își vede în pericol atotputernicia. Forța de muncă din Chișinău demisionează în masă din firmele statului, după ce-și vinde avantajos păcatele, încît Marele Oligarh riscă să devină un stăpîn fără supuși.
Satira funcționează excelent în timp ce autorul trece în revistă clientela fundației și persoanele cu funcții publice care au de suferit de pe urma dărniciei lui Sandu Tanda Nagîț – al cărui nume îi dă de gol originea, dacă luăm primele două litere din fiecare cuvînt și le lipim într-unul singur. Procedeul, care azi pare naiv, se potrivește însă cu atmosfera orașului. Dacă zgîrii pojghița de modernitate, cu telefoane mobile, televizoare cu ecranul extraplat și excursii pe insulele grecești, descoperi intactă lumea cinovnicilor și a vechii atotputernicii a statului la care un bătrîn pompier devenit vegan visează cu năduf, constatînd că în prezent „statul e un căcat“.
Romanul se complică treptat, pe măsură ce vînzătorii de păcate își dau seama de prețul ascuns al generozității fundației. Unii dintre ei ar fi chiar gata să dea banii înapoi ca să-și recapete liniștea pierdută în clipa în care și-au mărturisit păcatele. În schimb, un bătrîn politician, liderul unui partid neînsemnat, simte că ar putea da lovitura vieții sale dacă și-ar îndrepta mesajul către alegătorii care și-au vîndut păcatele.
În plină desfășurare de forțe, cînd te-ai aștepta să iasă scîntei din marele conflict dintre Oligarh și fundație, și cînd vrei să afli ce au de gînd să facă personajele care supraviețuiesc – se moare cam mult în romanul lui Iulian Ciocan! –, Clovnul se termină lăsîndu-te cu așteptările în aer. E drept că, dacă fundația a dispărut, autorul nu mai avea ce să povestească. Doar că decizia ca fundația care se îndeletnicește cu conversiunea păcatelor să-și înceteze activitatea nu aparține Primăriei, ci autorului, care a comis el însuși un păcat cu ocazia asta. Dacă nu cumva are de gînd să scoată un al doilea volum, dar, superstițios, n-a vrut să-l anunțe.
Iulian Ciocan, Clovnul, Editura Polirom, 2021.