Nu a apucat ministerul să dea cu programa de-a noua-n fasole, că s-au și constituit două tabere. Așa e la noi. Dacă ar fi fost o alegere între viață și moarte, am fi avut și o numeroasă grupare care ar fi propovăduit moartea. Acum e una care susține cu înflăcărare alcătuirea cea nouă și alta, care, cu aceeași înflăcărare, susține contrariul. Cum sînt și eu un om acolo, un boț de humă din București, e musai să am și eu o părere.
Întîmplarea face că am lucrat mult cu elevii în ultimii zece ani. Am făcut cursuri, am avut întîlniri, antrenamente, am redactat cărți, am selecționat pentru concursuri, am fost invitat să țin prelegeri și, în cam 75% din cazuri, m-am lovit de un perete. Amicul Dan Mircea Cipariu mi-e martor. Într-o întîlnire „creativă“ de la un liceu de artă (nu industrial, de artă), am avut imensa surpriză că elevii de la teatru nu citiseră (integral) O scrisoare pierdută și nu știau de nici un alt poet în afară de Eminescu, primele strofe din Luceafărul, cei de la arte plastice habar n-aveau cine fusese Van Gogh (povestea cu singurul tablou vîndut), iar cei de la muzică beleau ochii cînd le povesteam de Beethoven și metoda lui de a percepe sunetele. Să nu credeți că veniserăm să facem paradă de marile noastre cunoștințe, ci încercam să încropim un discurs amuzant, bazat pe minime cunoștințe necesare într-un liceu de profil. Altfel, cum să faci o legătură cu atîția oameni foarte tineri? Păi, dacă se pregătesc de teatru, ar trebui să și citească, nu? Măcar să citească. Sau, dacă pictează, măcar un strop de istorie a artei. Nu mai vorbesc despre alte licee, de profil general, unde am dat liber elevilor aduși de la ore pentru întîlnirea cu doi-trei oaspeți de seamă.
Da’ ce făceam noi acolo? Păi, un soi de ateliere de creativitate și improvizație, de eliberare a limbajului natural, de găsire a surprizelor lingvistice. Să pipăi limbajul poetic și să urli „este“. Dar ne-am lovit de un zid Baiazid. Plictiseală, ștergere, grabă, telefon. Nu mai spun cîtă muncă și cîte strategii ciudate a trebuit să inventăm să le scoatem rimele școlărești din cap, limbajul pompos de secol XIX, să îi facem să spună ceva interesant, personal despre ei înșiși. Seceta școlii ucisese orice boare de vînt. Convenționalismul s-a topit și a curs pe pămînt. Nu puteam găsi nici o fărîmă din viața lor personală, intimă, nici o problemă care îi frămînta – că așa se presupune că ar fi interiorul tumultuos al oricărui adolescent. Totul părea alcătuit ca dintr-o creatură a lui Frankenstein, din bucăți moarte care nu trăiau cu adevărat. Dar mișcau, înșirau cuvinte la fel de moarte ale căror cozi nici nu puteau suna.
Cam asta e realitatea. Aia de care se plînge România „luminată“. E clar, însă, pentru toată lumea că avem o mare problemă. Programa de română se uită ca rața la muci și crede că, luînd-o de la capăt, cu studiul cronologic al literaturii, o să rezolve problema. Dacă impui elevului adevărul istoric, se va face lumină. Problema e că, dacă vor începe studiul cu literatura veche, adolescenții vor avea orgasm. Ghinion. Rezultatul va fi o și mai mare distanță între viitorii cetățeni și citit. Degeaba sar apărătorii „culturii române“ că studiul aprofundat, competența academică și istoria factuală vor întoarce elevii din drumul tiktokist. E o eroare gigantică. Din păcate, e una bine intenționată, aș putea spune, una academică. Cei care alcătuiesc acest set de reguli au prins lumea veche, în care oamenii (mai ales orășenii) știau ce e aia copaie, opaiț, oiște, ceaslov, anteriu, prichici, praștie, jug, bordei, letopiseț, descălecat, megieș, humă, fumărit și cîte și mai cîte. Azi, limbajul ăsta, care a fost viu și a supraviețuit secole de-a rîndul, a murit. E nevoie de un dicționar. Și de pasiune filologică. Aici greșește perspectiva academică. Se concentrează și emoționează numai pe 0,01% din tinerimea studioasă. În facultățile de profil, studiul limbii și literaturii vechi e o parte importantă a ciclului universitar. Da, doar nu are treabă cu școala.
Care e, de fapt, rolul ei? Dobîndirea de cunoștințe concrete și simbolice (nu, nu „competențe“, pentru numele lui Dumnezeu!), cultură generală, înțelegerea lumii. Iar cultura generală, în ciuda tuturor amintirilor duioase sau a comandamentelor de partid, nu se face cu biciul. Nici cu forța. E o iluzie înfiptă cu forța în subconștientul colectiv. Tot ce țin minte oamenii din perioada școlii sînt materiile care le-au plăcut și profesorii care nu le-au plăcut. Dar plăcerea e fiica nelegitimă a curiozității, a interesului, a pasiunii. Cei mai mulți dintre cei care vor citi aceste rîndulețe neînsemnate știu că și-au ales destinul în viață după ce li s-a trezit pasiunea din somnul cel de moarte. Ceea ce nu le-a trezit curiozitate sau interesul s-a șters definitiv. Cetățenii români sînt cei mai tari analfabeți intelectual din Europa tocmai pentru că școala i-a îndepărtat – cu muntele ăsta de bune intenții – de citit. Fără să citești, nu înțelegi. Nu înțelegi, nu îți place. Iar ca să-ți placă, trebuie, e musai să te pasioneze. Nu îi condamn pe autorii programei. Pot să le spun doar că au făcut un program universitar de specialitate. Care nu are legătură cu școala. Dacă, totuși, dorim ca măcar cîțiva dintre elevi să citească măcar o pagină, atunci singura clasă în care pot fi aduși în discuție e a XII-a.
Iar instituțiile care „veghează“ școala sînt departe pînă și de secolul al XIX-lea. Dau un exemplu, dar sînt sute. Muzeul de Istorie Ploiești are un sait, „Vreau să povestesc“, pentru elevi. Ce e acolo e noaptea minții, luminată de bune intenții și de premii. Probabil elevii vor fi avînd o înzestrare, dar cei de acolo îi împing pe drumul pierzaniei pentru că nu cunosc nici măcar limba română. Vorba lui Traian T. Coșovei, s-au aprins becurile negre și s-a făcut întuneric. Citez o postare de pe saitul acestei instituții naționale, deși nu are nici o legătură cu proza (e un sait plin de sfinți și „personalități“ istorice): „Să ai mulțumire sufletească, pace, sănătate și dragoste, sunt…“. Am încheiat citatul și fac două mici, nevinovate observații. Nu se pune virgulă între subiectivă și predicat, iar subiectul (să ai) se acordă cu predicatul (este – nu sunt). Dacă biata limbă română acceptă să fie vîrîtă în hazna, de ce să nu accept că mai sus de cronicari nu avem cum să săltăm? Mai bine să nu citim nimic. E mai sănătos.
Dar uitasem. Că nu clasa a IX-a e problema. Ci clasa a doua. De acolo începe dezastrul. Din aceeași păguboasă prejudecată. Dacă e un text prost, sigur o să le placă copiilor. Pentru că textele literare sînt, în marea lor majoritate, neinteresante, „educative“, plicticoase, moralizatoare și reflectă exclusiv opiniile unor stimabili intelectuali care au uitat c-au fost tineri și plini de viață. Intrat în clasa cea a noua (!), elevul urăște deja din rărunchi literatura. A învățat s-o urască încet, dar temeinic.