Ziceam data trecută că e o idee proastă să pleci din Şchei spre Poiană, dacă nu ştii drumul. Chiar e. Dacă, totuşi, cine ştie cum, ajungi, iar pe drum nu te mănîncă urşii, lupii, pîrşii sau tigrii sib(er)ieni, e bine să ştii ce te aşteaptă în „staţiunea de schi nr. 1 din România“. Deci:
♦ pîrtia Drumul Roşu, aia uşurică, e practicabilă, dar tunurile de zăpadă funcţionează la minimum, că bazinul de captare e fisurat.
♦ pîrtia Sulinar, în teorie de dificultate medie, e acum fie impracticabilă, fie de dificultate uriaşă, din motiv de bolovani, mai cunoscuţi sub numele de „cataroaie“.
♦ pîrtia Lupului, proba de foc pentru cei care vor să scape de începătoreală, e parţial funcţională, adică parţial bătătorită. Totuşi, nu e momentul să-i arăţi gagicii ce mare schior ai devenit, mai bine aşteaptă să ningă serios, iar administraţia să bage ratracurile şi să facă o treabă ca lumea. Altfel o să-ţi arate gagică-ta ce mare infirmieră a devenit ea.
♦ pîrtia Subteleferic e nebătătorită, dar hai să zicem că e oarecum funcţională pentru meseriaşi. Oricum, vezi recomandarea de mai sus.
♦ pîrtia Kanzel e şi ea tot nebătătorită, dar în plus complet nefuncţională. De ce să se chinuie administraţia s-o pună la punct, că şi aşa nu coboară nimeni pe-acolo, că n-are teleschi.
În materie de ajuns sus, ai de toate (gondolă, teleschi etc.). Ca să urci, cumperi atîtea „puncte“ cîte crezi că-ţi trebuie, la 17 lei punctul. Mijloacele de urcare sînt preţăluite la diferite punctaje, de exemplu, 5 urcări cu gondola te duc la 85 de lei. De mîncat poţi mînca fie la Cabana Postăvaru, unde e totdeauna buluc de schiori, fie la Şura Dacilor, permanent plină de căcănari. Acolo am mîncat şi eu, că-mi uitasem schiurile acasă. Cum „care acasă“?! Acasă, la Bucureşti.