Probabil că Elisabeta a II-a a fost o regină bună, în felul în care o regină poate fi bună. Născută bogată, fără griji, cu poneiul la scară de mică, departe de fricile de foame și realizare în viață ale restului omenirii, Elisabeta s-o fi luptat doar cu depresia unui soi de captivitate monarhică. Altfel, călărie, vânători, castele, câini, când și când câte un Ceaușescu sau Gaddafi care să-i tulbure imaginea. Și, bineînțeles, telenovela vieții de curte – Diana etc. A fost o persoană plăcută, indiscutabil, o femeie luminoasă care în lumea reală ți-ar aminti de bunicuța de pe celebrul muștar. Caldă, empatică, mereu cu gândul să facă o prăjitură pentru nepoți.
Și totuși, mi-e greu să înțeleg fluxul de lacrimi și sentimente din partea atâtor oameni săraci pentru cineva care avea valeți pentru câinii ei corgi și un bucătar dedicat. E ceva care se rupe în orice poveste aș vrea să construiesc. O băbuță simpatică, în vârful unui munte de bani și posesiuni, angajând bucătar pentru câini.
Mă rog, poate că toate acestea fac parte din acele multe, multe lucruri absurde care constituie lumea, dar pe care le luăm ca atare, ca de la sine înțelese.