Cerșetorul meu de proximitate, cel care îmi cere bani de cafea și țigări, m-a abordat zilele trecute supărat:
– Dă-mi o țigară!
I-am dat. Niciodată nu mă roagă, dar îi dau. Nu pare nepoliticos când îmi cere, ci doar foarte preocupat, apăsat. Chipul îi este foarte convingător – pare că are mare nevoie de o țigară, pare că îl va ajuta la ceva mult mai important decât fumatul. De fiecare dată o ia și o bagă în buzunar, nu o aprinde pe loc.
Înainte să se depărteze mă întreabă:
– Ce faci, te lași?
– Nu știu, dar aș vrea să mă las.
– Nu fi fraier, lasă-te!
A zis-o tot așa, pe un ton hotărât, a sunat ca o jumătate de poruncă.
– Eh, nu știu, am zis eu în urma lui.