Spaniol eram de n-aş fi fost italian, tik-tak eram de n-ar fi catenaccio, dar soarta m-a făcut român, şi cu soarta asta mă împac io. Cu mesajul ăsta, o parafrază în ţara plagiatelor, am întîmpinat relaxaţi finala Euro 2012. După ce nemţii, favoriţii noştri, au părăsit competiţia, gata, am redevenit imparţiali. Oricine cîştiga, tot ne bucuram: ori cu căpşunarii din Spania, ori cu parchetarii din Italia, alături de bravele femei din ambele peninsule – menajere, infirmiere, bone sau, pur şi simplu, fete. Da, fără discuţie, finala Spania-Italia se prefigura din start ca un triumf al românităţii din diaspora. A fost să cîştige spaniolii.
Or, cu spaniolii ăştia, deja e prea mult. Au ajuns să fie cea mai tare echipă naţională şi, culmea, cu un joc frumos, cum nu s-a mai văzut de pe vremea Braziliei lu’ moş Pele, poate… Acum, cu înc-un trofeu, parc-au exagerat un pic. Inclusiv la scor. Hai, fie, treacă şi ăsta! La finalul finalei, privirea obosit-melancolică a marelui Del Bosque trăda concluzia unui înţelept: mai sus decît atît nu se poate. Spania şi-a făcut datoria, Spania poate să plece. Dincolo de rezultate, după cum mai ziserăm, modelul spaniol a produs minuni pe continent: i-a făcut pe nemţi să paseze, iar pe italieni să atace. Başca, altă nebunie: cu stilul lor, au ucis vîrful clasic de atac. Azi, în echipele respectabile, nu se mai vede striker-ul din lanul de combinatori.
A fost frumos la Euro. Va fi şi mai mişto, peste doi ani, cu altă cîştigătoare, la Mondiale. D.p.d.v. al nostru românesc, lucrurile sînt limpezi: Spanie, ţi-am zis adio, te-am pupat, ne baţi la Rio!