Zîmbetul e singura reacţie normală atunci cînd un om de afaceri politice precum Sebastian Lăzăroiu îşi pierde job-ul trecător de ministru pentru că îl mănîncă limba şi vorbeşte neîntrebat despre criza doctrinară din PDL şi necesitatea mutării trupelor pe centru-dreapta. De fapt, dacă e să cugeţi o clipă, pricepi că visul ăsta al dreptei româneşti unice e un vis vechi al marilor oameni de stînga postedecembrişti, al bercenilor şi videnilor, strîns uniţi în jurul marelui cîrmaci.
Sigur, memoria politică colectivă e mai scurtă decît coada unui iepure, dar cu puţin efort orice om neatins de Alzheimer îşi poate aminti cîtă coerenţă şi continuitate doctrinară a avut în ultimii douăzeci de ani gruparea membrilor de vază ai PDL. Băsescu şi Berceanu, Blaga sau Videanu, părinţii fondatori ai actualei struţo-reptile de centru-dreapta, sînt politicieni de convingere în aceeaşi măsură în care cameleonul care se aşează pe o frunză verde se transformă brusc într-un animăluţ cu convingeri ecologiste. Să turăm puţin, aşadar, scurta noastră memorie politică şi să ne amintim că, după ce a intrat în 1999 în Internaţionala Socialistă, PD a ieşit în 2005 pentru a se înghesui la populari.
Motivul era simplu: PSD-ul, renăscut din violul ideologic tandru al lui Alexandru Athanasiu de către Adi Năstase, obţinuse sprijinul Internaţionalei Socialiste şi ocupase nişa de stînga din România. Disperat, PD-ul negocia ca o doamnă pe marginea drumului ideologic, nehotărît dacă să rămînă aşezat într-o rînă, pe stînga, în patul socialiştilor, sau să se întindă pe dreapta, alături de populari. Trebuia totuşi ca actualii modernizatori ai ţării să-şi găsească rapid o altă nişă doctrinară sau să moară de foame, aşa că s-au înghesuit repejor spre centru-dreapta, unde era deja aglomeraţie mare de partide istorice. Încet, dar tenace, le-au mătrăşit artistic. Le-au dat ţărăniştilor pumni în spinare pe la spate, apoi au sfîşiat PNL trăgîndu-l de hainele istorice, tactica fiind cea clasică a golanilor de autobuz, care te calcă pe picioare pînă ajung să-ţi ia locul, pretinzînd cu obrăznicie că e al lor.
Cît despre dreapta sau stînga acestor traficanţi de vise electorale, Berceanu a spus-o cel mai bine prin 2005, cînd actualii mai-mari de dreapta ai ţării negociau cu Popularii Europeni pentru afiliere: „Între doctrina socialistă şi cea populară nu sînt diferenţe extraordinare“. Păi, de ce să fie? Contează cumva pe ce parte a eşichierului o iei ca să ajungi în vîrful ţării?