Sub ochiul atent al preşedintelui ţării, dreapta românească se reformează, se regrupează, se reinventează. E bine. E bine că se întâmplă asta într-o ţară în care ideologiile economice au avut, în ultimii 21 de ani, coerenţa unui ciclotimic. Nu e partid să nu fi fost, din patru în patru ani, măcar, de stânga.
Nu e mişcare care să nu fi înşelat aşteptările celor care chiar îşi doresc un stat minimalist, mai puţini asistaţi şi o reformă hotărâtă a sistemului de pensii sau a asigurărilor de sănătate. Aşadar, o dreaptă românească a secolului XXI ar fi ceva aproape la fel de aşteptat ca iPhone 5.
Numai că, obosit şi uşor neatent, Jucătorul a apucat doar să vorbească despre dreapta, meteoric, fără să dea şi indicaţiile precise de organizare. O mare scăpare, am spune, iar realitatea din teren ne dă dreptate.
Până acum două-trei săptămâni lucrurile erau clare: dreapta cea dreaptă, dreapta adevărată, Dreapta se va coagula sub fusta înfoiată a Albei ca Zăpada. Numai că tatăl androgin al neprihănitei a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei recente. Şi atunci a început haosul. Construcţia ce părea a se înfiripa frumos, curgător, s-a spart în mii de cioburi. Angajaţii la stat care visează concedierea celorlalţi angajaţi la stat pentru a obţine un stat minimal s-au scindat chiar înainte de a se înfiinţa. Dreapta acneico-ortodoxă s-a smuls din secta martorilor lui Lăzăroiu, compunând manifeste şi manuale infantile de luptă pentru obţinerea unei noi republici. Dreapta baudelairiană s-a rupt în două din cauza unei ineluctabile lupte intestine: cine decide ce intră şi ce nu pe blog-ul urmărit, în medie, de 950-1.000 de reformatori unici pe zi. În fine, feminismul de dreapta a fost împins spre marginea patului ideologic, gânditorii macho hărăzindu-i Andreei Paul un rol principal în conducerea fasciei care se ocupă de sosuri, sarmale şi murături.
În aceste condiţii, nu e de mirare că preşedintele însuşi şi-a dat seama că dreapta românească are, deocamdată, prea multe degete pofticioase ce vor să prindă un loc pe organul adulat. Poate de aceea a şi înregistrat Mişcarea Populară pe persoană fizică apropiată, experienţa solitudinii marinăreşti învăţându-l că doar ce-şi face omul cu dreapta lui este adevărata reformă cu finalizare.