După succesul incontestabil obţinut la alegerile parlamentare, o mare parte a dreptei româneşti (aripa tînără, cum ar veni) a început să-şi caute rapid ceva de lucru, pentru că a aflat că nu poate trăi încă patru ani din sumele strînse cu chiu, cu vai în timpul campaniei electorale. Neamţu a sunat rapid la Washington, cu taxă inversă, dar înainte să-i ceară un post, ceva, Vladimir Tismăneanu i-a închis telefonul în nas, spunîndu-i că statul român nu-i mai plăteşte telefonul. Papahagi a sunat şi el prin diverse locuri, sperînd că munca de negru al lui Baconschi l-ar califica la ceva posturi europene, dar i s-a răspuns, elegant, că şi-aşa s-au făcut prea multe în memoria onorabilului său tată.
Singurul care n-a sunat a fost Mihai Răzvan Ungureanu, care a prins, totuşi, un loc de senator. Acesta, însă, a fost el sunat de prietenii europeni, care l-au îmbiat să-şi reia postul de emisar special al vreunui organism, oricare, cu sediul la Viena. Demn, MRU ar fi refuzat, anunţîndu-şi amicii că el ţinteşte la funcţii mai înalte, cum ar fi cea de preşedinte al României. Nu ştim cum s-a încheiat discuţia, pentru că la acest moment al interceptării am fost nevoiţi să părăsim camera şi cînd ne-am întors, după o jumătate de oră, încă se mai auzeau hohotele de rîs ale celor care sunaseră.
Publicat în Cațavencii, nr. 50, 19-25 decembrie 2012