Iniţial, Drive era un un bolid fast and furious cu Hugh Jackman la volan şi Neil Marshall (Doomsday, Centurion) la butoane. Destinaţia: bullshit. Cînd Ryan Gosling, unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, l-a înlocuit pe cel mai afon australian de la Hollywood, i s-a permis, conform contractului, să aleagă regizorul. Gosling a zis Refn, iar Marshall s-a dus la culcare, acolo unde-i este locul.
Era clar că filmul – care a rămas unul de gen, depăşind însă în viteză cam toate datele problemei – virează ca la mondialele de drifting într-o direcţie cu totul nouă. Scenaristul (Hossein Amini) fusese nominalizat la Oscar pentru un love story în care predomină maşinile de epocă. Regizorul danez Nicolas Winding Refn (40 de ani) n-avea carnet de conducere şi era realmente incapabil să facă diferenţa între un amărît de Chevrolet Chevelle Malibu din ’73 (una dintre maşinile pe care le conduce Gosling în Drive) şi Dodge Challenger-ul pe steroizi al lui Kurt Russel din Death Proof. Dar făcuse Valhalla Rising şi Bronson, iar asta compensa orice. În fine, în rolul principal feminin era distribuită brilianta Carey Mulligan şi nu un sex-simbol cu pete de ulei pe ţîţe, care să facă cinste genului. Bonus: în distribuţie regăsim două nume consacrate în seriale premium de la AMC: Bryan Cranston (Breaking Bad) şi Christina Hendricks (Mad Men).
Insist asupra datelor tehnice întrucît Drive* e unul dintre rarissimele cazuri în care un vehicul hollywoodian standard e tunat pe parcurs de o manieră atît de radicală, încît obţine meritat premiul pentru cea mai bună regie la Cannes, în 2011. E remarcabil ce-a făcut Refn (aflat la prima aventură americană) c-o povestioară de seria B, adaptare a unui pulp novel de coloratură neo-noir. Din sumar: un cascador diurn care şofează noaptea în hold up-uri (Gosling). Vecina lui (Mulligan), căsătorită c-un fost puşcăriaş silit să se implice într-un jaf nefericit. Doi mahări locali (Albert Brooks, Ron Perlman) cu obscure conexiuni în mafie. O geantă c-un milion de dolari care aterizează în portbagajul greşit. A rezultat un melanj inteligent, hiper-stilizat şi perfect jucat, cu cojones şi emoţie, poezie europeană şi explozii de violenţă tarantineşti, cu sclipiri electrice, de neon seventies, şi lungi reprize de calm nordic. Dacă-l rataţi, e ca şi cum aţi refuza un drive test c-un Mustang V6 Coupé numai pentru că v-aţi obişnuit cu Toyota Yaris.
Dacă doriţi să recomand
1) 28 Days Later / După 28 de zile (Anglia-Franţa, 2002; regia: Danny Boyle). La HBO – luni, 3 octombrie, ora 0,15. Un instant cult-classic cu fast zombies. Mă rog, mai puţin clasic decît e cazul (n-am spaţiu să intru în polemică cu puriştii genului).
2) The Missouri Breaks / Reglare de conturi (SUA, 1976; regia: Arthur Penn). La Cinemax – joi, 29 septembrie, ora 22. Nu e cel mai bun western din portofoliul lui Penn ăl bătrîn (ăsta ar fi Little Big Man). Dar – interesant – e cu Marlon Brando şi Jack Nicholson. Or, pe primul îl ştiam călărind motociclete, pe cel de-al doilea – femei.
3) Der Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului (Germania-Franţa, 1987; regia: Wim Wenders). La TVR Cultural – sîmbătă, 1 octombrie, ora 22,10. Dacă vreţi să vedeţi ce fel de artă făcea Wenders înainte de a o arde 3D prin mall-uri şi cum arăta Bruno Ganz înainte de a fi confundat definitiv cu Hitler.