În 1481, cînd soarele de primăvară făcuse din noroaiele Moldovei adevărate rîuri de praf, cînd turmele de oi alergau fericite pe imaşuri, cu lupii după ele, cînd tihna şi mănoşenia pămîntului erau aşa de mari încît abia se zărea omul călare în lanul de buruieni, ei bine, chiar atunci şi-a găsit bătălia de la Rîmnicu Sărat să se bage în sufletul poporului moldovean, care numai de dînsa n-avea chef.
Chef avea însă Ţepeluş, domnul Valahiei, căruia i se urîse cu viaţa de huzur şi cu viaţa în general. De-a dreapta şi de-a stînga lui stăteau două paşale, sub el – calul, iar în spate mărşăluia, prin recolta de colb, oastea turco-munteană. Ştefan cel Mare, în vîrstă de 48 de ani, văzuse mulţi ca Ţepeluş. Aşa că nu s-a grăbit să-i cheme la arme pe fiii Vrîncioaiei, ci s-a mulţumit să trimită o scrisoare la Ştefan Bathory.
Între urări de sănătate, glume de tabără şi bancuri cu tătari, domnul Moldovei a strecurat cu şiretenie şi zvonul că Ţepeluş vrea să pîrjolească Braşovul, Sibiul şi ce s-o mai găsi. Bathory i-a trimis pe loc o armată prima-ntîi, formată din saşi, unguri şi secui, iar Fraţii Jderi, Arbore, Moghilă şi fiara paloşului, Boldur, au putut să-şi vadă mai departe de concediu. Cînd a ajuns la Rîmnicu Sărat, alianţa maghiaro-moldovenească număra 40.000 de soldaţi. Oastea lui Ţepeluş avea 30.000 de capete, dar, o oră mai tîrziu, aveau să rămînă pe umeri doar jumătate din ele.
După standardele unui abator modern, lupta a fost medie. Turcii au fugit printre ultimii, mai ales din cauză că mulţi dintre ei n-au mai apucat s-o facă. Ţepeluş a fost zdrobit ca general, dar şi ca particular. În astfel de cazuri, cînd prizonierul zăcea la picioarele lui, Ştefan cel Mare arăta bine, dar nu arăta milă. Ţepeluş a cerut îndurare, dar domnul Moldovei ţinea, pentru astfel de cazuri, un călău polonez surd.