Dacă povestea atacului criminal din Utøya ar fi spusă din unghiul polițiștilor, atunci ar fi o comedie absurdă, un film cu proști care s-au grăbit șontîc-șontîc spre locul măcelului cu mașinile, pentru că în toată Norvegia nu se găsea un elicopter să-i care. Și nu s-a terminat aici: aceiași proști au stat cuminți pe malul apei odată ajunși în zonă, pentru că, din nou, nu aveau nici barcă să-i ducă pe insulă. Românii au bancuri cu polițiști. Inși practici, norvegienii au cruda realitate.
Dacă povestea aceluiași atac ar fi plecat din unghiul schizofrenicului mînuitor de armă, atunci ar fi fost un act de curaj nebun din partea regizorului. E greu, dacă nu de-a dreptul imposibil să faci acceptabilă o asemenea abordare acum, după șapte ani. Poate mai tîrziu, cînd peste cei scăpați cu viață se vor scutura cireșii, iar peste memoria celor căzuți nedrept în acea după-amiază se va fi depus uitarea unor decenii.
De fapt, mizerabilul nu este nici măcar pomenit. În cel mai bun caz, el este o umbră, o siluetă abia perceptibilă printre copaci, niște pași și… atît. Asemeni grecilor hipsteri din Efes care l-au condamnat pe incendiatorul templului Artemisei la damnatio memoriae înainte ca o asemenea practică să devină mainstream, și norvegienii preferă tăcerea cuvintelor.
Utøya: 22 iulie nu putea fi altceva decît povestea victimelor, spusă sincer, grijuliu și cursiv. Da, nu e genul de adverb pe care să-l aștepte cineva într-o asemenea enumerare. Dați vina pe încăpățînarea regizorală și pe profesionalismul tuturor celor implicați. Teoretic, întregul film curge de la început și pînă la sfîrșit în aceeași dublă. Fără pauze, fără reluări, fără nimic. E un efort impresionant, chiar și atunci cînd ochiul atent observă prezența unui editor printre cei menționați în creditele de final. Sau cînd același ochi stîrnește creierul să murmure: „Uite, aici putea să taie și să reia fără să se prindă nimeni”.
Fixat asupra Kajei, una dintre sutele de adolescenți și adolescente care au umplut insula, ochiul regizoral o urmărește cum trece de la mirare la îngrijorare, cum i se strecoară frica în suflet în timp ce, respectînd instinctul de turmă, se îngrămădește într-o clădire alături de alte zeci de puștani speriați, cum frica devine panică în timpul fugii nebunești spre pădurea salvatoare și cum mintea pare să se scufunde în groază cînd realitatea e adusă pe fața însîngerată a unui norocos rămas în viață. S-ar scufunda, dacă n-ar scoate-o nervoasă de păr fie instinctul de conservare, fie grija pentru sora mai mică. Să fi rămas în tabără? Să fi scăpat înot? Să fi… Nu!
Pînă aici, filmul funcționează excelent. Moartea domnește de jur împrejur și teroarea domnește în suflet. Forțat să iasă din prima sau să iasă în dubla de a două zi, filmul își silește actorii să lase aerele de divă la intrarea în scenă. Imersiunea e completă și iluzia de a fi acolo, la o bătaie de glonț distanță de moarte, e stăpînă asupra publicului.
E drept, obsesia de-a urmări un singur personaj își arată colții discret. Să fii prins acolo, la un pas de altă lume, înseamnă dileme, înseamnă alegeri grele, înseamnă luptă pe viață și pe moarte cu sine, cu principiile, cu tot ce înseamnă civilizație. Sînt multe unghiuri care își cer secundele de glorie. Sînt multe povești care au dreptul să fie știute. Prin urmare, Kaja trebuie să le facă pe toate. Ușor-ușor, cam prin ultima treime, aerul de realism începe să dispară, alungat parcă de o adiere supărăcioasă. Ritmul începe să băltească, dialogurile să-și piardă legătura cu realitatea, iar regizorul să scape filmul din mînă. Finalul, unde, pe un fond negru și în deplină tăcere, defilează cifrele tragediei, se inspiră parcă din delirul trăgătorului și umple impresia de sînge. Dacă pînă atunci Poppe se ținuse discret departe de detaliile politice, acum ține musai să pedaleze pedant pe ultima sută de milimetri de peliculă și să explice doct că atacatorul era un extremist de dreapta. Și că extremismul de dreapta e în creștere în Europa. E la modă s-o arzi moralist contra extremei drepte, ignorînd complet cauza aparentei sale popularități. De asemenea, e la modă să uiți convenabil că extremistul era un schizofrenic paranoid. Asta, spre deosebire de extremiștii de dreapta care au pus la cale atacurile de la Paris, de la Bruxelles, de la Nisa, de la Berlin, de la Manchester. Utøya nu a fost un caz izolat. Europa geme sub atacurile extremei drepte așa cum gemeau nemțoaicele din Köln sub violatorii lor naziști din Maghreb, veniți să ceară azil.
Utøya: 22 iulie. R.: Erik Poppe. Cu: Andrea Berntzen, Aleksander Holmen, Solveig Koløen Birkeland.