La o săptămână de la „Operațiunea Artemis II”, telefonul lui Mitică Prunaru a sunat din nou. De data aceasta nu a mai fost NASA, ci Pentagonul. S-a apelat la mâinile lui dibace pentru rezolvarea uneia dintre cele mai mari probleme de azi ale omenirii: desfundarea strâmtorii Ormuz.
Mitică n-a stat pe gânduri. După un tratament cu zeamă de varză, menit să-l scoată din mahmureala cauzată de lipsa gravitației din spațiu, el a fost dus la baza „Mihail Kogălniceanu”. L-au urcat într-un avion militar, cu aceeași geantă de piele, aceeași bască și aceeași privire de om care a văzut prea multe coloane înfundate ca să se mai mire de una în plus. La aterizare, l-au întâmpinat generali, diplomați și experți. I-a ascultat politicos, apoi a cerut să fie dus direct la strâmtoare.
A fost îmbarcat pe un portavion, de unde a privit Ormuzul ca pe o baie oarecare. A stat câteva secunde în liniște, a oftat și a rostit, ca pe o incantație, celebra întrebare Cine v-a lucrat aici? Au urmat momente tensionate. Mitică a cerut o funie mai lungă, un balaur adaptat la standarde internaționale și, surprinzător pentru toți, o găleată. De control, a explicat el. Apoi s-a apucat de treabă. A băgat, a tras, a mai băgat o dată. La un moment dat s-a oprit, a închis ochii și a simțit fluxul. Ceilalți se uitau ca la lansarea unei rachete. După câteva secunde care au părut ore, a zâmbit scurt și a anunțat că a plecat dopul.
Ca prin minune, navele au început să se miște. Petrolierele au prins curaj, convoaiele au curs din nou, iar bursele au respirat ușurate. La final, întrebat de presă cum a reușit să rezolve o criză internațională atât de rapid, Mitică a ridicat din umeri, și-a șters mâinile pe salopetă și a spus simplu că e la fel peste tot. În plus, a atras atenția că strâmtoarea e veche și, la un moment dat, trebuie schimbată.