Şansele păreau mici, deşi − îmi pare rău s-o remarc, în calitate de fan al lui Cristi Puiu − mult mai vioaie decît cele ale Aurorei, de anul trecut. După dealuri generase, ca aproape orice produs românesc, cronici amestecate. Filmului i s-au remarcat forţa, controlul impecabil al formei, scrupulozitatea cu care evită senzaţionalismul, prestaţia actriţelor Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, recompensate finalmente cu premiul pentru interpretare feminină. I s-au reproşat lungimea exagerată, nihilismul (bizară remarcă venită din partea unui critic francez) şi că nu are acel suspans auster, dar percutant din 4, 3, 2. Cîţiva sperau, însă, într-un premiu pentru regie, care a revenit pînă la urmă imprevizibilului Carlos Reygadas, despre care corespondentul nostru la Cannes, Tudor Caranfil, previziona aici, în urmă cu două săptămîni, că e foarte posibil să fie premiat, măcar în contul asiduităţii cu care a frecventat Croazeta.
De remarcat că filmul regizorului mexican, Post Tenebras Lux, a fost cel mai huiduit din festival („Ţin să mulţumesc jurnaliştilor care m-au flatat fără întrerupere în ultimele zile“, a declarat ironic Reygadas în seara de gală a festivalului). Semn că spectatorii, puţini la număr, care au ieşit din sala unde se proiecta După dealuri înainte de genericul de final i-au purtat lui Mungiu noroc. S-a demonstrat că la Cannes e de dorit să creezi, ca-n jocurile de strategie de la Electronic Arts, efecte contradictorii, dacă nu chiar confuzie, şi nu să smulgi un ropot unanim de aplauze politicoase (care se pot dovedi salutare la Berlin, de pildă). De altfel, Cristian Mungiu însuşi declarase, cu luciditate şi o oarecare doză de resemnare, că el nu crede în consens şi că nu cere ca filmul lui să fie iubit.
„Îmi pare bine că mă aflu din nou aici. Nu ştiu cînd voi mai avea ocazia, de aceea ţin să vă mulţumesc“, a precizat, modest, dar radiant, Mungiu după ce a primit, din mîinile încă frumoase ale Nastassjei Kinski, premiul pentru scenariu. Era probabil conştient că După dealuri e singurul film cu două distincţii la Cannes, în 2012 (performanţă remarcabilă în general), şi că tocmai salvase de la înec un week-end ploios, marcat de jenanta înfrîngere de după corzi a lui Lucian Bute. Previzibil şi, se pare, perfect meritat, Palme d’Or-ul i-a revenit lui Michael Haneke, al cărui film nu întîmplător intitulat Amour / Dragoste (martorii oculari îl descriu ca fiind cel mai cald şi uman film al altminteri necruţătorului regizor austriac) era favoritul criticilor şi al caselor de pariuri. Haneke e, dacă nu mă înşel, singurul cineast care primeşte cea mai înaltă distincţie la Cannes pentru două filme consecutive − anterioara sa creaţie, Das weise Band / Panglica albă cîştigase Palme d’Or în 2009. În fine, remarc o altă recidivă de efect: regizorul italian Matteo Garrone a cîştigat Marele Premiu, pentru Reality (o tragicomedie despre universul de o complexitate absurdă al reality show-urilor), după ce o făcuse şi-n 2008, pentru anteriorul său film, fabulosul Gomorra. Tot ceea ce pot spera e că le vom vedea pe toate, în cinematografele româneşti, şi că la După dealuri vor veni cel puţin la fel de mulţi spectatori pe cîţi o ard la Patriarhie, ca să caşte gura la Înviere.
Dacă doriţi să recomand
1) Ôdishon / Audiţia (Japonia, 1999; regia: Takashi Miike). La Cinemax – sîmbătă, 2 iunie, ora 0,25. Aş zice că e cel mai bun film al lui Miike (după segmentul Box din Three… Extremes şi, mai nou, 13 Assassins), dacă un respectabil amic care urăşte japonezii n-ar protesta sictirit, menţionînd, cu jumătate de gură, sangvinicul Ichi The Killer. Neavînd spaţiu pentru polemici, concluzionez, pentru neofiţi: e un horror de pus în ramă sau, mă rog, pe raftul întîi, dacă eşti genul de tip care nu se teme de ACTA.
2) The Usual Suspects / Suspecţi de serviciu (SUA, 1995; regia: Bryan Singer). La Digi Film – duminică, 3 iunie, ora 1,40. Clasic: „Who’s Keyser Soze?“. „Keyser Sose is all your miserable life, you idiot.“
3) Osama (Japonia-Irlanda-Iran-Olanda-Afganistan, 2003; regia: Siddiq Barmak). La TVR Cultural – duminică, 3 iulie, ora 1,50. După titlu, ar putea părea o chestie elucubrantă sau ineptă (regizată, după caz, de Michael Moore sau Oliver Stone), despre victoria capitalismului asupra celui mai mare terorist din istorie. Dar Osama e doar povestea cvasi-melodramatică a unei fetiţe afgane care încearcă să fenteze şi ea, cum poate (în speţă, dîndu-se băiat), odiosul regim taliban. Un film frumos şi educativ, pe care-l recomand cu căldură feministelor isterice care cred c-o duc nasol în România.