După înfrîngerea revoluției pașoptiste, micile principate românești trăiau din plin sentimentul abandonului istoric. Coclaurii, noroaiele, dropiile și scaieții deplîngeau, alături de elita progresistă, lipsa unui proiect de țară capabil să reînsuflețească insulițele de latinitate scufundate în marea turco-austriaco-slavă.
Proiectul de țară n-a întîrziat să apară. Cu ajutorul tulburelului din podgoriile babacilor, tinerimea revenită din exil a descoperit posibilitatea unirii Moldovei cu Țara Românească într-un context european pus pe schimbare. Numai că o asemenea faptă nu putea fi concepută fără sprijin extern.
Revoluționarii cu dare de mînă și-au pus atunci chimirele la bătaie și au strîns fonduri pentru propagandă. Parisul a început să se umple de comitete de sprijin, de reviste românești traduse în franceză, de pliante, de afișe, de conferințe și de întîlniri politice. Toate pilele, toată rețeaua de relații a studenților bonjuriști, toate scrisorile de amor, toată buna impresie lăsată de boieri în cazinouri și saloane au fost puse să lucreze pentru cauză. Dar nu era de ajuns. Era nevoie de angajarea unor voci franceze, a unor figuri cu trecere europeană, a unor grei pe care lumea i-ar fi ascultat.
Așa ajungem la Edgar Quinet, francezul care ne-a dat o stradă în București fără ca taximetriștii să știe de ce. Pe la 1850, Quinet trăia cu intensitate gloria de scriitor, filozof și revoluționar, propovăduind libertatea națiunilor. Alături de Jules Michelet și de poetul polonez Adam Mickiewicz, el exprimă elanul progresist al epocii, în aplauzele studențimii europene. Printre cei care își înroșeau palmele de admirație la Collège de France se număra și focoasa Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi. Clădită la trup după toate acele reguli moldovenești care i-au făcut pe turci, pe tătari, pe ruși și pe austrieci să tot revină la Iași, Hermiona l-a subjugat pe Edgar la modul cel mai turcesc cu puțință. Filozoful a îmbrățișat cauza principatelor începînd, așa cum era de așteptat, cu Hermiona.
Exilat la Bruxelles și întreținut de noua sa iubită, Edgar Quinet s-a pus în slujba unirii. A publicat în marile periodice pariziene texte memorabile despre latinitatea micului trib de la gurile Dunării, a scris petiții și a convins marile puteri. Congresul de pace de la Paris, din 1856, a fost influențat de studiul dedicat de Quinet principatelor și a acceptat ideea unui stat independent subcarpatic.
Contribuția lui Quinet a fost atît de mare, încît faptul că I.C. Brătianu și-a vîndut moșia ca să-i achite drepturile de autor rămîne un act patriotic trecut cu vederea.