Piticul din Game of Thrones are de-acum un rival. Nu, nu e vorba de marea sa familie care vrea să-l vadă mort, îngropat într-o cutie de pantofi mărimea 48. Este vorba de Tom Cruise.
În Edge of Tomorrow, mă rog, Prizonieri în timp, Tom reușește o performanță mare: să fie mai prost decît scenariul. Despre realizare și efecte nu are rost să vorbim pentru că ele sînt filmul: extratereștri, arme, jeturi de sînge albastru, capitale ale lumii inundate, înțelegeți voi, adică mult calculator.
Filmul e o buclă temporală, dar, în același timp, și o buclă a neînțelegerii, o buclă a multor lipituri la fel de întîmplătoare logic ca discursurile lui Traian Băsescu.
Se ajunge într-un impas, într-o fundătură? Nu e nici o problemă, inventăm ceva din viitor care rezolvă chestia aia, îl punem pe veșnicul savant dement pe care nu-l crede nimeni să vină cu o soluție salvatoare. Nu neapărat pentru umanitate și pentru Pămînt, cît pentru scenariști. filmul este o adaptare după un roman japonez. Iar dacă japonezii nu au făcut un film după el, lucru clar, nu are nici o demență demnă de a fi făcută cunoscută și prin mijloace cinematografice.
Oricum, îți e greu să urmărești filmul și din alte motive. În primul rînd, îți tot apare în față, în 3D, mare cît curul lui Ponta, fața de om bătrîn, care mai are cîteva zile pînă să se vopsească în cap pentru a minți că e tînăr, a lui Tom Cruise. E un bătrîn care vrea să pară tînăr, sprinten, un angajat al armatei americane care are tot viitorul în față sau ce mai poate însemna viitor într-o lume cucerită de extratereștri. Te uiți la el și te întrebi: de ce naiba l-ar mai interesa pe unul ca el viitorul? În jurul său numai bărbați bine făcuți, soldați adevărați, tipi cu o sexualitate dacă nu tocmai certă, oricum oricînd pregătiți să și-o probeze… De partea aceasta, Tom Cruise al nostru pare un cățel de talie mică, adus de stăpîn la concurs: e tuns, frezat, încearcă să țină coada sus.
Dar nimic nu ajută la nimic. Pe parte femeiască, filmul este dus în spinare – o spinare goală, frumoasă, bronzată – de Emily Blunt. Într-adevăr, e vorba de o Emily Blunt care nu are nimic din cea care cîștiga Globul de Aur în Gideon’s Daughter. În schimb are mult, foarte mult din carcasa care se mișcă în Diavolul se îmbracă de la Prada. Pe parcursul întregului film, o dată la zece minute, Emily se tot ridică dintr-o flotare făcută în cinstea masturbatorilor din lumea întreagă. Privește lasciv-animalic, curge transpirația de pe ea, corpul i se arcuiește sub cele cîteva milioane de euro primite pentru acest rol.
Una peste alta, e un film de nevăzut, care se termină cu fața lui Tom Cruise. Un pitic bătrîn.