Dacian Cioloș și-a desecretizat pe 30 martie partidul politic, în aceeași zi în care a fost desecretizat și protocolul dintre DNA și SRI. Lumea aștepta ca Cioloș să-și asume intrarea în politică încă din 2016, cu ocazia alegerilor parlamentare, dar n-a fost să fie. Iar atunci Dacian Cioloș a făcut una dintre chestiile pe care politicienii români nu le prea fac: și-a respectat promisiunea făcută la preluarea mandatului de premier, când a spus că nu a venit la guvern ca să candideze la finalul perioadei de un an.
Acum, la un an, aproape, după lansarea platformei civice România 100, fostul prim-ministru nu și-a mai dezamăgit simpatizanții și a făcut pasul pe care îl așteptau aceștia: s-a înscris la tribunal.
Că într-un an nu au fost produse, încă, documentele programatice ale noului partid, că anul s-a scurs în discuții utile, dar neroditoare prin întreaga țară, e mai puțin important. Cum neimportante sunt obiecțiile aduse partidului lui Cioloș pe marginea siglei, a denumirii și a posibilelor prescurtări. Mândria unora dintre membrii partidului că au siglă făcută de una dintre marile firme românești de branding ar trebui să ne lase reci. Că e potrivit sau nu fontul, că denumirea e sau nu găunoasă, că se prescurtează “#împreună” sau “#roplus”, iară nu MRÎ, iar nu este treaba noastră, a alegătorilor. Ca o paranteză, orice și-ar fi dorit Brandient și orice visează membrii conducerii partidului, alegătorii sau nealegătorii vor prescurta numele partidului așa cum vor dori dânșii. Ca să se întâmple altfel ar trebui cheltuite sute de mii de euro în branding și în campanii de imagine, ceea ce este, cel mai probabil, exclus.
În fine, evenimentul este că domnul Cioloș și-a făcut partid. Și a depus la tribunal actele pentru înființarea legală a acestuia. Un alt eveniment va fi când tribunalul va accepta înscrierea Mișcării România Împreună. Iar apoi va curge cu evenimente.
Ritmul acestora, al evenimentelor, e mai greu de prevăzut, dar sigur se va întâmpla ceva până în mai 2019, când vor fi alegerile europarlamentare.
Deocamdată partidul domnului Cioloș propune o alternativă doar la nivel al resursei umane. Sunt altfel de oameni acolo, alte fețe, mai proaspete, mai puțin uzate prin studiouri TV și neatinse, unele, de vreun scandal. Dacă acest lucru e suficient pentru a câștiga niște alegeri și a veni la guvernare, așa să fie. Dacă nu e suficient, atunci să vedem și restul pachetului. Poate că există niște programe, niște proiecte, niște chestii cărora li se pot fixa termene clare. Poate, în sfârșit, s-a născut acel partid care nu ne aburește cu teorii și care ne poate pune în față niște proiecte foarte clare, prezumtive a se dezvolta liniar, la termen, fără sincope și fără a mai pune vina în cârca înaintașilor.
Altfel, din 2014 încoace s-au tot înființat partide. Unele au ajuns să mai și candideze la alegerile aprlamentare, altele s-au stins pe drum. Partidul Monicăi Macovei s-a născut speranță și a murit înecat în orgolii și meschinării. USR-ul s-a născut certitudine și încă mai speră să-și găsească identitatea. S-au născut și partide naționaliste, și partide aiuristice, și partide pline de securiști, de parcă nu aveam deja așa ceva. Se naște, iată, și partidul domnului Cioloș, iar toată lumea se grăbește să-i dea sfaturi. Ceea ce nu e cazul, mai ales că nu a cerut nimeni așa ceva.
Interesant e altceva: dacă în mai 2019, la europarlamentare, cele două partide cu nume inspirate din sălile de fitness (Mișcarea Populară și Mișcarea România Împreună), precum și celelalte partide ceva mai obosite vor reuși să-i facă pe oameni să se miște până la urne. Ori momentul acesta este rezervat alegerilor prezidențiale, când vom fi iar chemați să votăm în număr cât mai mare un om pe care Constituția îl sufocă și căruia îi limitează puterile, dar pe care noi suntem, mereu, dispuși să-l credem mai important decât îi permite legea să fie?