PNL aduce puțin cu majordomul palatului prins și iertat de răsculați. A fraternizat cu toată lumea, s-a cuplat cu cine i-a ieșit în cale și s-a molipsit apoi de toate bolile lumești ale meseriei politice. Ne place tuturor să credem că e un partid cu patină, uitînd că, după legile chimiei, a ruginit cam repede. Cu toate astea, PNL e singurul mesaj politic de dincolo de comunism. Istoria ni l-a lăsat într-o sticlă după ce a dat pe gît conținutul. PNL ar merita, prin urmare, un destin ceva mai generos, un program de recuperare, așa cum capătă, pe Discovery Channel, speciile amenințate. În fond, iguanele din Galapagos au, ca și liberalii, aceeași îndreptățire să fie salvate.
Dar, la congresul de sîmbătă, evoluția s-a poticnit. Unificarea dreptei, văzută de toți adepții ei ca singurul darwinism de viitor, presupune adaptări la mediu cît se poate de jegoase. Alianța electorală cu PDL n-ar fi cel mai jalnic pas, atîta vreme cît cele două partide își păstrează teritoriile. Dar fuziunea e cu totul altceva. E un act de automutilare, comis din prostie și oportunism. PNL vrea să se încrucișeze cu o specie dăunătoare, bazată pe ordine, familii și încrengături periculoase. Vrea să ia de nevastă copilul politic al unui derbedeu fascinat de intrigă, care a tras din răsputeri să distrugă PNL. PDL înseamnă nu numai Traian Băsescu și cumplita epocă Boc, el înseamnă și PLD. În 2007, PDL le-a smuls liberalilor oamenii la fel cum, în 1950, comuniștii le-au smuls unghiile. PDL le-a atacat ființa politică, le-a demonizat valorile, le-a șters de pe fața pămîntului micul capital de simpatie acumulat în cei 25 de ani de prezență discretă.
Dar în afară de Ioan Ghișe, nimeni nu pare să mai aibă aceste fotografii în memoria telefonului. De la Orban la Iohannis, de la Voicu la Atanasiu și de la juna Gorghiu la venerabilul Quintus, toată lumea pare stăpînită de acest impuls buimac de împerechere cu valorile lui Blaga. În toiul acestui număr de rut colectiv, nimeni nu observă că aritmetica fuziunii e mai slabă decît suma procentelor individuale ale celor doi parteneri.
Sînt aici mai multe sentimente, dar cel mai important e frica. Liberalii se tem să nu li se repete figura din USL. Să nu se mai trezească, adică, încuiați pe dinafara guvernului, ținîndu-și în brațe floarea, calendarul, pixurile, candidatura lui Klaus și vanitatea lui Crin. Ei uită, însă, că USL a fost o alianță profitabilă care le-a produs 264 de primari, 3.150 de consilieri locali, 15 președinți de consilii județene și vreo trei sute de consilieri județeni – cantități nemaiatinse vreodată în istorie. O alianță care s-a putut desface cît ai clipi, pe de o parte și, pe de alta, o căsătorie totală cu PDL, din care nu se poate ieși decît odată cu decesul unuia dintre soți – așa se prezintă situația amoroasă a PNL.
Dacă Tăriceanu ar fi avut inteligența de a nu urca scările Guvernului cu trei luni prea devreme, la congresul de sîmbătă era ales președinte. PNL ar fi revenit în USL, iar campania pentru prezidențiale s-ar fi contopit cu știrile de seară. Iohannis s-ar fi întors la Sibiu, așa cum ne-a obișnuit, urmînd să fie scos la următoarea criză de idei. E destul de improbabil ca Ponta să-l fi lăsat pe Tăriceanu la Cotroceni, dar e sigur că ar fi știut să-și arate recunoștința. Liberalii ar fi trîndăvit într-o guvernare lungă și fără responsabilități, așa cum numai în visele lui Crin Antonescu întîlnești.