„Se încearcă acreditarea ideii că statul, Guvernul, este responsabil pentru fiecare cetățean. Nu-i adevărat!“ Așa agrăia Traian Băsescu pe 10 decembrie 2010, pe când încă era președintele României.
E greu de spus în ce fel de ideologie politică se poate încadra această zicere, dar ar fi trebuit să fim mai atenți la dânsa (la zicere). Căci filosofia asta are din ce în ce mai mulți adepți, mai ales printre angajați ai statului, oameni ajunși acolo cu o fișă a postului foarte simplă: să aibă grijă de cetățenii care i-au propulsat în funcție și să poarte responsabilitatea absolut fiecărui cetățean al țării în care statul respectiv funcționează. Or, tocmai asta pare a nu se mai întâmpla. Nu doar în România, dacă ne uităm cu atenție la ce se întâmplă în lume, dar pe noi România ne interesează.
Întâmplător sau nu, în acest moment ne aflăm în plină criză energetică, pe marginea unei crize alimentare, după ce tocmai am ieșit dintr-o criză medicală. Criza educației este una cronică, ține de mai multă vreme și nu există semne că am putea ieși prea curând din ea, iar de o criză de siguranță națională ar trebui să ne ferească Dumnezeu, pentru că ăleia am fi complet incapabili să-i facem față fie și câteva ore, nu doar câteva săptămâni. Exact astea sunt domeniile în care statul român ar trebui să joace un rol important, iar statul român eșuează lamentabil, fiind incapabil să poarte responsabilitatea față de fiecare dintre cetățenii săi.
Să vedem cum stăm, de exemplu, cu criza energetică. Pe lângă îndemnurile de a mai pune o haină pe noi, îndemnuri cu rădăcini adânci în istoria recentă, statul român, prin gura ministrului de resort, ne spune că soluția este ca cetățenii să se transforme în prosumatori. Alvin Toffler este cel care a creat acest termen (prosumer) în 1980, acum aproape o jumătate de secol, iar în ultima vreme ideea are din ce în ce mai mulți adepți. E simplu: din simpli consumatori, ar trebui să devenim și producători ai energiei pe care o consumăm. Deci prosumatori, producători-consumatori.
Acum este vorba despre energie, pentru că energia ne doare. Asta este soluția pe care ne-o dă din cale-afară de inteligentul ministru al Energiei. Să ieșim din amorțeală și să ne apucăm să ne producem singuri energia. Să ne instalăm panouri fotovoltaice sau să ridică turbine eoliene. Nu se știe cum ar putea face asta locuitorii de la bloc, dar trecem peste. Dacă e musai să fim prosumatori, vom găsi noi o soluție. Cum vom face, însă, dacă va trebui să prosumăm și în ceea ce privește gazele naturale sau benzina? Va trebui să ne facem singuri sonde, rafinării și conducte de transport pentru uz personal? Vom fi nevoiți să trecem la prosumerism și în domeniul șoselelor, al autostrăzilor și al căilor ferate? Cu educația și sănătatea ce facem? Acolo cum prosumăm? Ne transformăm copiii în profesori, ca să-și predea singuri? Învățăm să ne tăiem singuri ca să ne scoatem apendicele? Dacă am nevoie de un computer va trebui să mi-l construiesc singur sau încă mai am voie să-l cumpăr? Și dacă da, până când?
Cu siguranță, e clar, suntem pe cont propriu, iar asta nu de azi, de ieri. Trebuie să ne apărăm singuri în caz de invazie, cum suntem nevoiți, deseori, să ne asigurăm singuri protecția în orașele patriei. Un porc, o găină, o legumă am mai putea prosuma și pe balcon, dacă ne lasă UE. Și tot pe balcon putem crește plantații de bonsai, ca să-i tăiem iarna să ne încălzim, în caz că nu avem gaze sau curent electric. Soluții sunt.
Dar atunci ce rol mai are statul? Dacă eu trebuie să devin prosumator în mai toate domeniile, pentru că statul recunoaște că nu-mi poate asigura și nici garanta accesul la minime necesități, care mai este sensul său, al statului? De ce îi mai dau bani? Doar ca să plătească idioți care să-mi spună ce furaje îmi dau voie să folosesc pentru a-mi crește hrana pe care mi-o produc singur? După ce a cedat domenii strategice, precum energia sau comunicațiile, după ce a vândut pe nimic resursele fără să ne întrebe, după ce a eșuat să legifereze coerent pentru a asigura dezvoltarea societății, statul își recunoaște incompetența trimițându-ne la produs. Mergem, dacă e nevoie. Dar ar fi bine ca atunci când ne întoarcem să nu-l mai găsim acolo. Da, pe el, pe stat, așteptând cu mâna întinsă taxele și impozitele noastre. De unde atâtea taxe și impozite? Dacă vom fi obligați să producem toate lucrurile de care avem nevoie, nu vom mai avea timp să producem și bani, decât dacă nu cumva vom putea să batem monedă, fiecare dintre noi.
Până atunci, însă, statul să-și deschidă larg ușile frigiderului. Prosumatorii, în marea lor generozitate, sunt gata să-i cedeze surplusul de carne.