Nu înțeleg de ce ținem noi cu tot dinadinsul să le luăm maghiarilor dreptul la suferință, îndemnîndu-i să țopăie de fericire că acum o sută de ani le-am smuls Ardealul de sub picioare.
Sunt uluit că pînă și păstorul de îngeri Andrei Pleșu nu mai poate respira din pricina sincerității lui Kelemen Hunor, care a afirmat că maghiarii pe care îi reprezintă nu au cum sărbători centenarul, de vreme ce nunta noastră corespunde istoric cu parastasul lor. În loc să ia exemplul românului verde Klaus Iohannis, care le-a dat secuilor cu tricolorul pe la nas nu cumva să-i apuce strănutul cînd, cu mîna la piept, cîntă el Deșteaptă-te, Române!, Kelemen Hunor, ca mirele incorect politic, refuză să se bucure că i-am furat mireasa și am lăsat-o borțoasă.
Victime ale unei memorii selective, ne dedulcim, iacătă, cu stafidele din cozonacul amar al Primului Război Mondial, îndemnîndu-i pe maghiari să fredoneze muzica de fanfară pe care trupele române au mărșăluit pe bulevardele Budapestei, încercînd să strivească cu bocancii steaua roșie de pe căciula lui Bela Kun, în schimb nu îndrăznim să-i cerem înapoi lui Klaus Iohannis clopotele de aramă pe care străbunicul său Mackensen le-a furat de la gîtul bisericilor noastre ortodoxe, rămase mute vreme de cinci ani.