Cu aproximativ trei ani în urmă, Elena Udrea ne spunea că-și poate permite micile capricii costisitoare care-i erau scoase mereu pe ochi (Mercedes-ul, gențile scumpe și colecția de pantofi ca a Imeldei Marcos) pentru că nu are copii, deci nu investește în ei. E, în definitiv, o opțiune de viață, perfect acceptabilă în secolul XXI, când ne-am obișnuit să nu pretindem neapărat perpetuarea speciei de la fiecare împreunare sexuală.
Mai ieri, Klaus Iohannis își explica bunăstarea imobiliară într-un mod similar: ” Noi nu avem copii, deci alții au investit în copii, în educația copiilor, noi am investit în imobile.”
Uau!
Câtă detașare și cât de simplu e totul. Nu mă așteptam. Românii sunt săraci, mulți dintre ei, pentru că au copii și nu pot investi. Românii nu-și pot permite genți și pantofi cât PIB-ul unei țări mai mici pentru că au copii. Roubini n-ar fi putut găsi o explicație mai pe înțelesul tuturor. Mai e puțin și vom auzi că de vină pentru starea dezastruasă a economiei românești de dinainte de 1990 nu a fost întregul complex de decizii tembele luate de niște nepricepuți, ci doar un singur lucru: decretul pentru interzicerea avorturilor. Prea mulți copii! Dacă n-ar fi fost acel decret și generațiile numeroase ce i-au urmat, chiar și viziunea economică a lui Ceaușescu ar fi reușit.
Veți spune că a nu avea copii poate fi, la un momentdat, o lipsă de opțiune. E foarte adevărat. Dar nimic nu este definitiv și nu în secolul în care trăim. Cunosc oameni, politicieni chiar, care în perioada în care Klaus Iohannis aduna casă după casă și Elena Udrea poșetă după poșetă, piramide de pantofi și Mercedes peste Mercedes, investeau tot ce câștigau în visul lor de a avea un copil. Unii sunt azi fericiți, alții încă nu. Încă. Dar n-au epuizat completamente toate opțiunile existente. Și nici, după prima încercare, nu s-au repezit în cea mai apropiată agenție imobiliară sau în cea mai apropiată reprezentanță Louis Vuitton.
A avea copii nu este un lucru pe care să-l folosești pentru a încerca să te prezinți mai uman decât este cazul. Nu ar trebui să fie un avantaj electoral, un motiv de exhibiție pe Facebook, o justificare a existenței genitorului. Un copil nu trebuie să fie proiecția frustrărilor părintelui, nu trebuie să fie sursa de venit a acestuia și nu trebuie folosit pentru a acoperi afacerile mai puțin licite ale părintelui. Financiare sau politice.
A avea copii este unul dintre cele mai firești lucruri în schema evoluției speciei umane. A nu avea copii, de asemeni, poate fi o alegere sau un caz de forță majoră. Se mai întâmplă.
Eu (e o opțiune personală) nu-mi doresc un președinte care tratează absența copiilor din viața unui cuplu drept o oportunitate de business sau drept o dezlegare la plăcere. Absența fiziologic determinată a copiilor poate fi o dramă, absența programat ludică a copiilor e un indicator de indezirabilitate.
Un om fără copii care se bucură de absența acestora pentru a investi în orice, fie case, fie poșete, nu are viziunea necesară pentru România în care vor trăi copiii mei și ai voștri.
Căci mie și vouă ne succed copiii, cei care nu ne-au „permis” ca din salarii, doar, să ne luăm șase case sau o piramidă de poșetuțe. Măcar în numele nenumăratelor momente în care i-am chinuit cu mângâieri excesive și pupături peste măsură, le suntem datori o țară mai bună.
Lor le succede doar propria posteritate, zugrăvită în imagini de cronicari arghirofili, așa cum s-a întâmplat și cu Ion Iliescu. Nu datorează viitorului nimic.
Planul de viitor al unui conducător care are copii nu se rezumă la cei cinci sau zece ani de mandat. Planul de viitor al unui conducător care-și refuză bucuria pater/mater-nității, fie ea și adoptivă, de dragul banilor nici nu merită luat în calcul.
Atât e de simplu.