Îl pune sau nu-l pune Iohannis pe Dragnea? E o întrebare scumpă, a doua cea mai scumpă după „Cît s-a furat în România?”. Valorează pe undeva pe la cincizeci de miliarde de euro, adică exact cît cifra bugetului de stat. Banii ăștia vor fi în mîna noului guvern. Sigur, nu-s la fel de mulți ca bugetul de marketing de la Volkswagen, dar poți, cu ei, să învîrți o țară pe degete.
Mai sînt, apoi, butoanele. O mulțime de butoane își schimbă proprietarul. Puterea își manifestă dependența mai ales prin butoane. Cînd apeși pe ele, dispar oameni și companii, se modifică destine, apar funcții și contracte, cresc averi. Răzbunarea, bogăția, grandomania și obsesiile sînt toate satisfăcute la atingerea unui buton.
Întrebarea despre Dragnea are în vedere și aceste butoane, mai ales aceste butoane. Cultura tribală care le deține – instituții, oameni, grupări – are, după fiecare sezon electoral, tendința de a le păstra. Cînd le sînt smulse, culturile tribale suferă, așa cum suferă și astăzi regimul Iliescu, regimul Năstase și regimul Băsescu. Lupta pentru numirea lui Dragnea va fi, deci, prin natura ei, înverșunată.
În favoarea lui Iohannis e o lege – Legea 90/2001 – care zice că nu poți fi membru al Guvernului dacă ai fost condamnat. La prima vedere, legea pare predispusă la neconstituționalitate, fiindcă impune o limitare definitivă de drepturi pentru cineva care poate fi pedepsit doar pe timp limitat. Dar pentru asta nu presa e chemată să decidă, ci Curtea Constituțională. Iar aici lucrurile se întorc în favoarea lui Dragnea, care, prin cei patru judecători numiți într-un fel sau altul de PSD și prin judecătorul numit de UDMR, are majoritate. Iohannis nu-l poate bloca pe Dragnea prin lege. Dacă i-a dus mintea să ia majoritatea mandatelor în Parlament, pesediștii au, mai mult ca sigur, și capacitatea să atace la repezeală legea la CCR.
Rămîne ca Iohannis să-l respingă prin acel „Nu voi numi un condamnat penal”, adică prin dîrzenie, prin onoare, prin respectarea cuvîntului dat. Numai că aceste virtuți conduc spre conflict, spre război politic, spre criză, spre risc. Președintele lucrului bine făcut n-a dat vreodată de înțeles că ar fi un adept al luptei, un om care să dea confortul week-end-ului la Sibiu, tihna sărbătorilor de iarnă sau vacanța la Miami pe încleștarea politică. Pe de altă parte, dacă-i numeri casele, taxele și sentințele, nu-ți face chiar impresia unui tînăr iacobin însetat de justiție. Probabil că după exit-poll-uri i-a scris pe SMS lui Mihalache: „Ce plm m-ai pus să zic?”.
Un conflict între taberele Dragnea și Iohannis poate fi convertit ușor într-un conflict între „popor” și „sistem”. „Legitimitate versus legalitate” poate deveni repede „români contra sabotorii României”. Lumea care a votat și care pe 19 decembrie pîrlește porcul nu va fi fericită să-i ia cineva deranjul peste picior. Ce va înțelege un țăran din Ialomița cînd îl oprește Antena 3 din mestecat șorici ca să-i spună că Iohannis „refuză să recunoască rezultatul alegerilor”? Înțelege că i s-a furat din pensia pentru care l-a votat pe Dragnea, ce altceva?
PSD își cunoaște domeniul luptei, în timp ce Iohannis e un amator. În plus, sprijinul lui politic e fragil. Dacă cineva ar putea fi făcut responsabil de înfrîngerea dreptei, cel mai la îndemînă e Iohannis. El a impus-o pe Alina, el a băgat în aceeași oală USR și PNL, el a cerut să se facă proiectul Cioloș. Peneliștii au dezvoltat un adevărat cult al răzbunării pe președintele care le-a luat țara și le-a dat-o pesediștilor înapoi.
Iohannis are de ales între colinde și sudălmi. Sau, cum ar zice un specialist în datini: ori stă capră, ori plimbă ursul.