Nici nu știu despre ce este vorba. Pur și simplu nu-mi dau seama, nu înțeleg resorturile care pot duce spre așa ceva. Din punctul meu de vedere, dacă ești ziarist, ești ziarist și gata, cu toate drepturile lipsă care vin în același timp cu alegerea meseriei într-o țară ca România, cu toate drepturile universal recunoscute dar nerespectate peste tot în lume.
Să spui, în orice formă, că „ăia” și-au căutat-o, să scrii asta și să mai și publici, mai ales în aceste momente, nu înseamnă decât că ți-o cauți și tu, la rându-ți.
Pentru mulți, Charlie Hebdo este o necunoscută. Dar nu pentru toți. Este o publicație franceză, cu prezență aproape zero pe rețelele de socializare și cu prezență realmente zero pe propriul site. Charlie Hebdo, ca și Le Canard Echainé, nu crede în internet și nu crede în publicictate. Le refuză, pur și simplu. Nu vor să fie nici la mâna advertiserilor, nici la mâna comentatorilor de net obișnuiți să obțină totul gratuit. Poate de aceea nici în Charlie Hebdo și nici în Le Canard nu găsești poze cu pisici și nici poziții menite să panseze sensibilități exacerbate, așa cum sunt cele ale fanaticilor de FB. De când există site-ul celor de la Charlie, singurele lucruri pe care le puteai vedea acolo erau coperta ultimei ediții, modalitățile de abonare și un mesaj foarte simplu: „De vânzare, la chioșcuri, în fiecare miercuri”. E și asta o declarație a oamenilor ălora despre compromis.
Dar dincolo despre faptul că știm sau nu știm ce publică în mod constant Charlie, dincolo de faptul că le cunoaștem sau nu le cunoaștem istoria plină de ireverență, se pare că am început să punem la îndoială însăși bazele meseriei noastre. Ceea ce este, poate, o tragedie la fel de mare ca moartea celor din redacția Charlie, caricaturiști, redactori, invitați, paznici, polițiști & co.
Netrăind conectați la lumea franceză, zi de zi, poate că nu putem înțelege de ce niște unii insistau să-și facă un cal de bătaie din ridiculizarea islamului. Dar Charb a spus-o, la un momentdat, după multiple amenințări și agresiuni ale unor extremiști: „Trebuie să continuăm până când islamul va deveni la fel de banal precum catolicismul!”. Despre asta este vorba într-un stat laic: nici măcar o singură religie nu este protejată de sarcasm, de ironie, de dezvăluirea crimelor ce se fac în numele ei, de dezvăluirea idioțeniei și așa mai departe. Pentru oamenii religioși, asta ar putea fi blasfemie. Pentru cei ce nu sunt religioși, e doar normalitate. Dar nici măcar la blasfemie nu pretinzi că s-ar putea răspunde cu arme. E ca și cum ai justifica lapidarea drept consecință firească a adulterului.
Să-mi spui că ziaristul trebuie să-și cenzureze scrierile sau desenele de dragul confortului personal seamănă a recunoaștere că rostirea adevărului nu e mereu prioritară. Dacă nu i-aș cunoaște profund profesional pe unii care au căzut în această capcană, i-aș cataloga mai ușor, în insectarul cu cetepei. Dar îi știu și cu atât mai puțin îi înțeleg. Căci știu că dacă cineva ar veni la ei și le-ar spune să nu scrie despre un anume subiect, pentru că ofensează un dement care-i poate ataca fie fizic, fie financiar, mai abititr s-ar înrăi și mai abitir ar scrie.
Iar discuția despre gust nici măcar nu-și are sensul. Într-o lume în care suntem bombardați de înjurături, de incultură, de limbaj suburban, atât de mult încât acesta a ajuns prezent până și în tezele de bacalaureat, pare că a devenit o necesitate să folosești „pulă” și „pizdă’ într-un text pentru a-ți vinde mai bine rubrica sau cartea.
Nu, prieteni, cei de la Charlie nu și-au căutat-o. Ei au făcut doar ceea ce fac de multă vreme, de când, în diverse forme, există: i-au luat peste picior pe idioți. Atât. Dacă pentru asta meritau să moară, voi, pentru că ne propovăduiți cumpătarea în timp ce n-o practicați, nici măcar nu meritați efortul inseminării.