Morții și răniții de la Călimănești, căzuți pe frontul autostrăzii Moldova, fac parte din basorelieful sculptat pe columna lui Dorinel Umbrărescu, așa cum dacii omorîți la Sarmizegetusa și Tapae apar pe columna lui Traian. Monumentul hărniciei, ridicat constructorului din Tănăsoaia, Vrancea, a rămas, practic, neatins de adevăr și de critici. Guvernul a sărit să declare că e accident de muncă înainte ca ancheta să înceapă. O parte din media s-a ferit să pomenească numele firmei. Umbrărescu a așteptat, mut și liniștit, în dosul unei armături de protecție, asamblată, la fel ca pe vremuri, din plăți.
Pe vremuri, carevasăzică, prin 2005, Dorinel Umbrărescu făcea chiar el plățile. Umbla pe la ziare cu sacoșa ca să scoată sau să oprească anchete. Nu avea banii de azi – care au ajuns la cinci miliarde de euro din contracte cu statul –, dar avea destui. Pe atunci intervenea pentru el Băsescu și îi făcea culoar la lucrări de infrastructură.
Afaceristul Umbrărescu s-a născut într-o familie tradițională moldovenească, formată din trei bărbați corupți – Iacubov, Sechelariu și Hrebenciuc – și a fost botezat în paharul din care sorbea turnătorul Petrov, la Golden Blitz. Pentru cine mai ține minte, Grupul de la Golden Blitz era format din Cășuneanu, Besciu, Umbrărescu și Vulpescu, îngrășați în regimul Năstase, revopsiți de Cocoș și plantați în frapiera lui Băsescu. De altfel, Băsescu îi alimentase cu contracte și licențe de transport încă de pe cînd era ministru la Transporturi și primar la Capitală. În 2006, Grupul de la Golden Blitz cîștiga licitația de 200 de milioane de euro pentru un tronson din autostrada București-Ploiești. Firmele lui Cășuneanu și Umbrărescu nu îndeplineau condițiile, dar Băsescu a ieșit public și a cerut modificarea acestor condiții, iar afacerea s-a făcut. Era epoca marilor achiziții imobiliare în familia Băsescu, toate făcute din „vînzări anterioare“.
După cîțiva ani de penumbră, cu contracte de pînă în suta de milioane, constructorul Dorinel Umbrărescu a revenit în lumină, mai strălucitor ca soarele. Azi are 20 de tronsoane, totalizînd 470 de kilometri de autostradă și drumuri expres, aproape jumătate din totalul autostrăzilor României și peste 70% din cele aflate în lucru. Firmele prin care operează adună anual peste un miliard de euro de la buget și din PNRR.
Aceste firme au reușit să predea cîteva lucrări înainte de termen, lucru rar în infrastructură. Așa a început să pîlpîie flăcăruia legendei, care a crescut odată cu bugetele de PR și cu plățile invizibile, pînă a ajuns să pîrjolească întreaga suflare a presei și politicii. „Brand-ul Umbrărescu“ e plimbat azi prin presă ca ursul prin iarmaroc. Modelul românesc de succes poartă acum numele unor firme de asfalt, iar celălalt nume al mîndriei naționale a ajuns Dorinel. Statuia eroului s-a întins peste toată suflarea. Faima lui de stahanovist a justificat contractele pe bandă rulantă. Azi, Umbrărescu are 10 tronsoane din cele 13 ale autostrăzii Moldovei. Ca să termine la timp i-ar trebui cîteva fabrici de utilaje și jumătate din populația Nepalului angajată, dar se va descurca, probabil, subcontractînd, amînînd și făcînd plăți bine țintite.
Față de anii șpăgilor haotice e o evoluție. Umbrărescu are rezultate, a înțeles că pentru a încasa masiv e nevoie să și livrezi. Adică să tratezi cu generozitate parteneriatul public-privat.
Iar aici e importantă gîndirea strategică.
Se ia, așadar, o temă: sărăcia și izolarea Moldovei. Zonă abandonată, depopulată. Se pornește o campanie pentru autostrăzi în Moldova (vi-l amintiți pe băiatul ăla cu kilometrul lui). Cererea e legitimă, așa că se transformă una-două în obiectiv politic. E presiune, e interes electoral, e luptă cu timpul. Și după sute și mii de articole de presă există un singur nume care poate da autostrada Moldovei la timp: Umbrărescu. Lui putem să-i dăm 10 din cele 13 contracte fără să apară procurorii. E rapid, știm asta din presă, și are cele mai mici prețuri, chiar dacă, după semnarea contractelor, sumele se măresc din cauza neprevăzutelor.
Dar autostrada Moldovei are, pe moment, doar o importanță morală. Deși e pe deplin meritată de județele sărace, rolul ei economic e aproape inexistent. În schimb, urgența infrastructurii românești e în Carpații Meridionali. Economia țării e gîtuită pe traseele Pitești-Sibiu și Comarnic-Brașov. Acolo moare coridorul european, acolo se frîng exportul și investițiile, acolo pier speranțele portului Constanța, acolo se adună pierderile uriașe, acolo e artera colmatată care asfixiază de treizeci de ani România. Numai că acolo sînt lucrări grele. Nu e cîmpie, nu se pot arăta rezultate rapide și nu se pot trage bani imediat. Autostrăzile care ar trebui să scoată economia din paralizie zac la mîna unei birocrații corupte, în timp ce fondurile merg la lucrări electorale de șes. Dorinel nu se bagă decît la presă și la cîmpie, unde mitul vredniciei se poate coace la flacăra prosperității. Brand-ul românesc a învățat din Miorița viclenia baciului vrîncean.
Și uite așa, morții și răniții de pe șantierele „Victoria capitalismului“ dispar, acoperiți de umbra legendei, de lăcomia politică și de vata bugetelor de presă.