De multă vreme, engleza vorbită de șefii politici ai României nu depășește bariera cuvîntului „yes“. În relațiile cu SUA deținem recordul european la yesmeni. De la președinte la ambasadori și miniștri, diplomația noastră umblă de-a bușilea, se tîrăște în praf, se aruncă la picioarele Washington-ului ca o sectă de fanatici. Așa credem noi, la nivel înalt, că obținem bunăvoința și protecția Americii. La nivel mărunt, lăsăm politicieni, magistrați și jurnaliști să „lustruiască clanțele ambasadei“ de la București, să-și toarne acolo dușmanii politici și să divulge secrete de serviciu, așa cum arată cablogramele WikiLeaks. Un jalnic și neobosit concert de slugărnicie, care a îngrețoșat, probabil, multă lume la Casa Albă și la Departamentul de Stat. Să nu fi fost geografia și nevoile strategice, SUA ar fi trecut pe lîngă țara noastră ca pe lîngă un cerșetor care se preface șchiop.
Ce n-a reușit clasa politică românească să priceapă e că America, cel mai puternic și mai umanist protector al civilizației occidentale, nu cere obediență, ci interlocutori. Parteneri care să știe să ceară și să ofere. Relații bazate pe încredere, pe cooperare și pe cîștig. Win-win nu e o replică din filme, e un principiu american de eficiență. America știe că securitatea militară stă pe securitate economică, pe afaceri profitabile, pe schimb de mărfuri și de inteligență. Națiunile care nu știu să ceară și să ofere Americii intră în categoria junk. Pierd respectul Americii, chiar dacă păstrează o mică parte din avantaje. Pierd interesul Americii, chiar dacă păstrează cartea ei de vizită. Pierd oportunitățile de creștere, chiar dacă păstrează mila.
Administrația Trump a lansat o formulă politică nouă. Nu mai lucrează prin instituții, ci prin persoane. Nu mai acționează prin tratate și convenții, ci prin simpatie și antipatie privată. Nu mai servește necondiționat idealurile lumii occidentale, ci interesele de afaceri ale Americii. Democrația nu mai e o rețetă iluministă, ci un criteriu subiectiv de selecție a prietenilor și dușmanilor. Protecția Americii e acum condiționată de bani și de susținerea obiectivelor MAGA.
Statul român trebuie să se adapteze, să caute alt tip de conversație cu Washington-ul. Guvernul trebuie să găsească oferte clare și canale private pentru Casa Albă, să recruteze oameni conectați, capabili să pătrundă în anturajul președintelui Trump prin relații personale și să transporte mesajul României în condiții de credit personal, de prietenie privată, de încredere în mesager. N-ar fi rău să existe acele dovezi clare că Rusia s-a implicat în cazul Georgescu, după cum e obligatoriu să existe o ofertă clară și consistentă pentru interesele SUA în România. Avem multe de oferit Americii în zona resurselor, a energiei, agriculturii și a industriei militare, unde am hrănit două generații de corbi locali, îmbogățiți politic. Donald Trump e un președinte antreprenorial, care-și schimbă impresia dacă apare un plan concret, dacă cererea și oferta transformă o situație ambiguă într-o afacere din care se cîștigă bani.
România a așteptat prea mult americanii ca să se dezică de ei. Românii sînt, alături de polonezi, cei mai pro-americani dintre europeni. România și Polonia au cel mai ridicat procent de simpatie pentru Donald Trump. Doar că Polonia vorbește și acționează, în timp ce România tace și stă.
Inteligența unui lider se măsoară, printre altele, după capacitatea de a face față situațiilor grele și noi. A cam venit momentul ca liderii României să arate, în sfîrșit, un dram de minte. Cînd NATO începe să-și pună întrebări existențiale, cînd SUA ridică tonul la noi și suspendă ridicarea vizelor, picătura aia de inteligență politică e necesară ca aerul.
Se zice că Guvernul a început să priceapă și să acționeze. Sînt speranțe ca suspendarea programului Visa Waiver să devină reversibilă și, în loc să ajungem în situația de a relua, în ani nesfîrșiți, procedurile prin care am trecut în două decenii, să primim ceea ce am pierdut pînă la sfîrșitul anului 2025. Asta ar însemna că Guvernul a ajuns să vorbească engleza, deși n-a știut-o niciodată.