Acum vreo cincisprezece ani, într-un hotel din Ierusalim, fost-am fulgerat la sfîrșitul emisiei TV de o muzică nepămîntesc de frumoasă, de parcă Moise ar fi lovit cu toiagul o stîncă din Subcarpații meridionali, ca să potolească setea bieților români plecați în căutarea unei himere pe Muntele Măslinilor.
O întîmplare cu tîlc a făcut ca unul din milioanele de evrei rătăcitori să se întoarcă din Moldova în Țara Sionului cu imnul Israelului în traistă, după ce gustase din străvechea melodie românească „Dacă ți-este dor, / du-te la izvor / și bea strop de apă rece / pîn’ de dor îți trece”.
Luna aceasta, nu mai știu ce politician dîmbovițean a propus Parlamentului ca imnul nostru național să fie cîntat obligatoriu pe stadioane înaintea oricărui meci de fotbal, care se lasă de obicei cu fluierături, cu flegme și cu scurte vacanțe intrauterine în mămicile adversarilor.
La prima vedere, ideea acestui ales al neamului ce suferă de mîncărimi patriotice pare imbecilă, numai că oricine va citi la rece textul imnului României capitaliste, legată ca o tinichea de coada rîioasă a Europei, va sesiza o dulce armonie între mesajul de abator al împiedicatului poet pașoptist și trilul suporterilor cu păr pe limbă:
Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stîne,
Bătrîni, bărbați, juni, tineri, din munți și din cîmpii!
Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sfînta libertate,
Jurăm că vom da mîna, să fim pururea frați!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mînă d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vînzători!
De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Cînd patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vîră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!
Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfînt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decît să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pămînt!
Această agramată și înfiorătoare blestemăție lirică demonstrează că, oricît ne-am victimiza ca nație, atunci cînd nu ne-au rușinat păgînii am avut noi grijă să ne rușinăm singuri.