Acum șase sute de ani, cînd maimuța poeziei românești încă nu se dăduse jos din copac, un june coțcar francez pe nume François Villon, atins de geniu și de patima poșircilor Evului Mediu, a cîștigat turnirul poeticesc inițiat de un nobil la castelul său de pe malul Loarei, care i-a lăsat pe minnesangerii bețivani să bată cîmpii, pornind de la versul inventat de domnia sa „De sete mor alături cu fîntîna.”
Cu regretul de a nu mă fi născut atunci, am încercat și eu să-l cînt pe îngerul păzitor al marelui Villon.
De sete mor alături cu fîntîna,
(aș bea rachiu, dar zău dacă-mi dă mîna),
că n-are nici găleată și nici lanț
și de-ar avea n-ajung că zac în șanț.
Am fost erou, dar m-au mîncat dușmanii
și le-a fost rău și-acuma toți fac nani.
Banii s-au dus și ei să facă pipi
și-abia mă țin de zdrențele aripii
ca să planez din ușă pîn’ la pat.
Și-s trist, c-am fost copil și-am răposat.
L-am îngropat în mine, da-l mai simt
cînd duc la gură sticla cu absint
parcă mi-o ține el să nu se verse.
Și-n gară cînd mă-mpiedic de traverse
strigă la impegatul anormal
s-oprească naibii trenul la semnal.
Și-i bun ca pîinea neagră, că-i creștin:
cînd îmi e foame-mi dă un strop de vin,
cînd îmi e sete-mi dă un șut în cur,
să am și eu pe cine să înjur.