Klaus Iohannis nu-i chiar nepotul feldmareșalului Mackensen, dar cu siguranță cîțiva uncheși de-ai săi au bătut pas de defilare pe Calea Victoriei în 1916, cînd nemții au intrat ca-n brînză în București.
S-ar putea ca, în halatele de case de la Sibiu, să fie mîndru de această ispravă istorică, nu însă și la serviciu, cînd, alergic la tunul Berta, dă dovadă de un rrromânism atroce, surîzînd cu lopata mîinii lipită de piept ori de cîte ori vine vorba de glorioasele fapte de arme ale țăranilor desculți împotriva strămoșilor săi încălțați.
În felul lor, ungurii sînt mai cinstiți cînd refuză să țopăie de bucurie că România s-a făcut mare în ziua în care Ungaria s-a făcut mititică. Deși nu-i exclus ca și nemții din Ardeal să sufere ori de cîte ori Iohannis îi consideră un soi de românași de la coada vacii.
Odată intrați în Europa, politic corect ar fi fost ca de Ziua Unirii să scăpăm o lacrimă și pe mormintele învingătorilor, și pe mormintele învinșilor, fiindcă nu-i exclus ca, pe cealaltă lume, ulanii căzuți în smîrc la Mărășești să tragă din același chiștoc cu pifanii noști pe malul rîului Lethe.
Așadar, domnule președinte, cînd vă adresați poporului, lăsați r-urile lui Rareș Bogdan deoparte și rostiți apăsat: „Dragi cetățeni români!”.